ICCJ. Decizia nr. 3837/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3837
Dosar nr. 14.593/54/2006
Şedinţa publică din 11 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 6681/CIV/2002, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria comunei Dobroteasa, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea dispoziţiei nr. 149 din 15 iulie 2002 emisă de către pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 38 din 22 ianuarie 2003 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia civilă, s-a admis contestaţia, s-a anulat dispoziţia şi s-a constatat că reclamanta are dreptul la 1.069.592.000 lei despăgubiri prin echivalent bănesc, corespunzătoare valorii imobilelor preluate de stat fără titlu valabil.
Apelurile declarate de pârâţii Primăria comunei Dobroteasa şi D.G.F.P. Olt în nume propriu şi pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au fost admise prin Decizia nr. 134 din 6 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
S-a modificat sentinţa primei instanţe în sensul că s-a admis acţiunea şi s-a constatat valoarea de circulaţie a imobilului la suma de 1.069.592.000 lei, la care se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin Decizia nr. 9924 din 30 noiembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de reclamantă şi pârâta D.G.F.P. Olt, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice. S-au casat Decizia şi sentinţa şi s-a trimis cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
În Decizia de recurs s-au reţinut următoarele:
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a investit tribunalul cu soluţionarea unor cereri în procedura Legii nr. 10/2001 iar în acest cadru procesual instanţele aveau obligaţia de a stabili calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 şi caracterul abuziv al preluării bunurilor, în sensul art. 2 din acelaşi act normativ.
Totodată, funcţie de situaţia juridică actuală a bunurilor, instanţele aveau de stabilit dacă restituirea în natură a acestora mai este posibilă (fapt ce presupune existenţa acestor bunuri la momentul notificării) sau dacă se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sau despăgubiri băneşti, în ambele situaţii, judecata trebuind să se realizeze în contradictoriu cu entităţile deţinătoare sau cu persoanele juridice în sarcina cărora au fost instituite obligaţii în procedura Legii nr. 10/2001.
Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă dacă construcţiile în litigiu există, care este situaţia juridică a acestora şi a terenurilor pe care sunt edificate, respectiv dacă acestea se regăsesc sau nu amplasate pe terenul retrocedat reclamantei în procedura Legii nr. 18/1991, teren care a făcut obiectul judecăţii finalizate prin sentinţa civilă nr. 307 din 16 septembrie 1996 a Tribunalului Olt sau se identifică cu bunurile care au făcut obiectul procesului finalizat prin sentinţa civilă nr. 277 din 14 ianuarie 1994 a Judecătoriei Slatina.
În măsura în care bunurile mai există, instanţele vor stabili unitatea deţinătoare şi, în raport de distincţiile impuse prin Legea nr. 10/2001 şi limitele investirii prin notificare şi cadrul procesual stabilit se va dispune cu privire la cererea reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 808 din 12 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Olt s-a admis contestaţia. A fost obligată pârâta Primăria Dobroteasa să emită dispoziţie motivată conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005. S-a respins contestaţia faţă de Ministerul Finanţelor Publice constând în lipsa calităţii procesuale pasive.
Prin Decizia nr. 944 din 6 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe.
În motivarea deciziei de apel s-au reţinut următoarele:
După modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 (Titlul VII, cap. II, V şi urm.), ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, instanţa nu mai are competenţa de a stabili şi individualiza cuantumul şi natura despăgubirilor, a măsurilor reparatorii, întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, această competenţă revenind organismelor înfiinţate potrivit Legii nr. 247/2005 Titlul VII cap. V.
Instanţa are competenţa, în cazurile începute în temeiul Legii nr. 10/2001 nemodificată şi aflate pe rolul instanţei la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, de a stabili calitatea de persoană îndreptăţită, de a analiza dreptul de proprietate şi dacă ea este sau nu persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Restul prerogativelor în domeniul individualizării, al cuantumului, al întinderii măsurilor reparatorii şi al modalităţii de acordare, intră în competenţa comisiilor înfiinţate potrivit Legii nr. 247/2005.
Împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamanta, în motivarea căreia a arătat că nu s-au respectat dispoziţiile deciziei de casare în sensul de a se arăta ce despăgubiri i se cuvin.
Analizând Decizia de apel, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele care vor fi arătate în continuare.
Instanţa de apel a motivat Decizia în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, arătând care sunt limitele în care intervine competenţa instanţei.
La soluţionarea cauzei nu s-au avut în vedere dispoziţiile din Decizia de recurs pronunţată în cauză prin care s-a instituit obligaţia pentru instanţă, ca, la rejudecarea cauzei să se pronunţe asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, făcând o distincţie a acestora, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură.
S-a omis totodată că Decizia de casare a fost pronunţată la data de 30 noiembrie 2005, după modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 10/2001.
Faţă de Decizia de recurs, în lumina art. 315 C. proc. civ., instanţa era obligată să stabilească dreptul la despăgubiri prin echivalent al reclamantei (în cazul imposibilităţii restituirii în natură), întinderea acestora şi modalitatea de acordare.
De altfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă că normele pe care le prevede sunt aplicabile dispoziţiilor/deciziilor emise după intrarea legii noii în vigoare, precum şi celor care au fost emise anterior dar nu erau contestate în faţa instanţei la data intrării acesteia în vigoare.
Prin urmare, apreciind că recursul este fondat din perspectiva art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca făcând aplicarea şi a art. 312 alin. (5) C. proc. civ., să dispună casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 944 din 6 decembrie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Casează Decizia.
Trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3834/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3747/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
