ICCJ. Decizia nr. 3997/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3997
Dosar nr. 6263/59/2006
Şedinţa publică din 17 mai 2007
Constată că prin sentinţa civilă nr. 563 din 20 iunie 2003 Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanţii J.E.E., J.N.L., J.C.S., J.B.L., J.T., V.I., V.V.E. şi B.S. împotriva pârâţilor Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, SC R. SA Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că obiectul investirii instanţei l-a reprezentat solicitarea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a titlului şi a transmiterii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului din Timişoara; nulitatea înscrierii în cartea funciară; nulitatea actelor de transmitere a dreptului în favoarea SC R. SA; rectificarea intabulărilor în C.F.; obligarea pârâţilor la respectarea dreptului de proprietate asupra imobilului.
Instanţa fondului a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului nu mai poate fi dispusă în condiţiile dreptului comun şi ca atare, competenţa instanţei se limitează la aprecierea asupra valabilităţii actelor de înstrăinare.
Pe acest aspect, constatându-se că transmisiunea succesivă a dreptului de proprietate s-a realizat cu bună-credinţă şi cu respectarea normelor legale, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamanţi a fost admis prin Decizia civilă nr. 128 din 12 februarie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, care a desfiinţat sentinţa şi, rejudecând cauza, a admis în parte acţiunea, constatând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil. A fost respinsă în rest acţiunea.
Decizia pronunţată în apel a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit deciziei nr. 10028 din 2 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
S-a reţinut în considerentele deciziei de casare că Decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1960, în temeiul cărora s-a făcut preluarea imobilului constituie într-adevăr, titlu nevalabil pentru stat şi că, în aceste condiţii, constatând preluarea nelegală a bunului, instanţa nu a arătat motivele respingerii celorlalte capete de cerere care au investit-o.
În cauză, reclamanţii au notificat primăria, conform Legii nr. 10/2001, demersul lor nefinalizându-se datorită conduitei persoanei notificate, situaţie în care reclamanţii se pot adresa instanţei pentru valorificarea intereselor lor.
De altfel, instanţa de apel a reţinut imposibilitatea de restituire a imobilului, cu referire la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără să cerceteze în fond, cu referire la probele administrate şi la mijloacele de apărare invocate de părţi.
La reluarea judecăţii, Curtea de Apel Timişoara a pronunţat Decizia civilă nr. 431/A din 8 noiembrie 2006, conform căreia a admis apelul reclamanţilor, a constatat că imobilul din Timişoara, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi a respins în rest pretenţiile reclamanţilor.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că problema nevalabilităţii titlului statului a fost tranşată irevocabil potrivit deciziei din recurs.
În privinţa celorlalte capete de cerere, s-a constatat că reclamanţii tind la desfiinţarea mai multor acte de înstrăinare a bunului, de naturi diferite (administrative, civile), care nu permit o analiză globală, „în bloc", a acestora.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999 între SC R. SA şi Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, nu s-a reţinut că este vorba de un act juridic de înstrăinare cu titlu oneros şi că buna credinţă a părţilor contractante (în condiţiile în care nu s-a făcut dovada contrară acesteia), salvează respectivul act de la nulitate.
1) Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanţii-reclamanţi, care au formulat critici sub următoarele aspecte:
Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât încalcă prevederile art. 2 alin. (2), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care apără proprietatea.
Astfel, Decizia constată pe de o parte, că preluarea imobilului de către stat s-a făcut nevalabil şi pe de altă parte, respinge „restul pretenţiilor", inclusiv cererea de restituire în natură a bunului.
Au fost nesocotite astfel, prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, imobilele preluate în mod abuziv, deţinute de orice persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură.
În situaţiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, invocata bună-credinţă a deţinătorului imobilului nu poate înlătura obligaţia legală de restituire în natură.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, iar în speţă, Decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 nu au putut opera o preluare valabilă, pentru ca fostului proprietar să nu i se recunoască dreptul, ce nu a ieşit de fapt, din patrimoniul său.
2) Decizia a fost atacată cu recurs şi de Ministerul Finanţelor Publice, care a susţinut nelegalitatea soluţiei, în primul rând, sub aspectul cadrului procesual respectiv, al reţinerii calităţii sale procesuale pasive, în condiţiile în care proprietar al imobilului este Inspectoratul Teritorial al Muncii.
În ce priveşte fondul cauzei, s-a solicitat respingerea în întregime a acţiunii reclamanţilor, întrucât imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil şi anume, în baza Decretului nr. 92/1950.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii SC R. SA şi Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului reclamanţilor, cu motivarea în esenţă, a existenţei bunei-credinţe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1999, ceea ce îl salvează de la nulitate şi deci, îl exceptează obligaţiei de restituire.
Examinând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri exercitate în cauză, Curtea constată următoarele:
1) Recursul declarat de reclamanţi este întemeiat sub aspectul de nelegalitate invocat, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în speţă s-a statuat în mod irevocabil (potrivit deciziei de casare a instanţei de recurs) şi cu putere de lucru judecat faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în mod nevalabil de către stat.
De asemenea, hotărârea instanţei de recurs anterioare a stabilit, în mod obligatoriu pentru instanţa de trimitere, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., faptul că demersul reclamanţilor se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, urmând să fie soluţionat ca atare.
Cum preluarea abuzivă a imobilului de către stat era determinată în mod irevocabil, instanţa nu a făcut în mod greşit, aşa cum se susţine în motivele de recurs, aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării".
Aprecierea instanţei, că exceptarea de la restituirea bunului, este determinată de buna-credinţă a părţilor contractante, ignoră dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, referitoare la noţiunea de unitate deţinătoare a bunurilor preluate abuziv şi obligaţiile ce revin acesteia potrivit actului normativ.
Astfel, intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial al Muncii, care prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999 cu SC R. SA a dobândit imobilul în litigiu, avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deţinătoare (persoană juridică de drept public), căreia îi incumbă obligaţia de restituire a imobilului preluat abuziv de către stat.
Sub acest aspect, nu are relevanţă atitudinea subiectivă a intimatului la momentul dobândirii bunului, câtă vreme, independent de modalitatea în care i-a ajuns bunul în patrimoniu, ca unitate deţinătoare avea obligaţia de restituire.
Intimatul-pârât nu se situează în poziţia unui terţ subdobânditor de la stat, pentru a putea invoca dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi salvarea actului de la nulitate, ci este el însuşi persoană juridică de drept public şi ca atare, unitate deţinătoare de stat.
De aceea, aprecierea instanţei de apel în sensul exceptării de la restituirea bunului pe considerentul existenţei bunei-credinţe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este greşită şi ignoră dispoziţiile art. 21 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, se constată că o astfel de motivare a soluţiei instanţei a condus la neanalizarea celorlalte apărări de fond ale pârâtului-intimat (formulate prin întâmpinarea depusă în faza apelului), în sensul că imobilul, construit la începutul secolului, a cunoscut transformări importante, făcând obiectul unor investiţii de miliarde de lei, astfel încât în prezent nu mai are în comun, cu imobilul preluat de către stat, decât locul situării.
În consecinţă, reţinându-se pe de o parte, aspectul de nelegalitate invocat de reclamanţi în cadrul motivului prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. şi pe de altă parte, faptul că nu s-au analizat apărări de fond şi nu s-au administrat probe care să permită determinarea situaţiei juridice actuale a bunului (în funcţie de aceasta, a modalităţi de reparaţie), urmează ca în baza art. 313 C. proc. civ., prin admiterea recursului reclamanţilor să fie casată hotărârea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de trimitere urmează ca, verificând apărările invocate de intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial de Muncă, pe cale de întâmpinare, să stabilească situaţia juridică actuală a bunului, în funcţie de care să se aprecieze, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, modalitatea de reparaţie ce se impune pentru imobilul preluat abuziv.
2) Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice este nefondat sub ambele aspecte de nelegalitate invocate.
În ce priveşte cadrul procesual, judecata s-a desfăşurat în mod corect şi în contradictoriu cu recurentul, ca reprezentant al Statului Român, având în vedere că se constată valabilitatea preluării bunului de către stat.
Ca atare, este justificată poziţia în proces a celui care a deposedat de bun pe autorii reclamanţilor, intabulându-şi apoi dreptul de proprietate în cartea funciară (conform menţiunilor existente în cartea funciară, fila 7 fond), pentru ca acesta să-şi poată apăra titlul, iar rezultatul verificării jurisdicţionale să-i fie opozabil.
Referitor la criticile de fond, constând în valabilitatea titlului statului, ceea ce în opinia recurentului ar fi trebuit să conducă la respingerea în tot a acţiunii reclamanţilor, acestea sunt de asemenea, neîntemeiate.
Aspectul menţionat a fost tranşat în mod irevocabil prin Decizia anterioară pronunţată în recurs, conform căreia s-a stabilit că Decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1960 (care au constituit temeiul preluării şi nu Decretul nr. 92/1950, cum în mod greşit indică recurentul), nu constituie titlu valabil pentru stat.
O astfel de dezlegare dată problemei de drept a intrat în puterea lucrului judecat şi ea nu mai poate fi supusă contestării şi nici nu face obiectul unor noi dezbateri.
În consecinţă, recursul exercitat de Ministerul Finanţelor Publice a fost constatat neîntemeiat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii J.E.E., J.N.L., J.C.S., J.B.L., J.T., V.I., P.K. şi B.S. împotriva deciziei nr. 431/A din 8 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă. Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi hotărâri.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4001/201/. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3817/2006. Civil → |
|---|
