ICCJ. Decizia nr. 4136/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4136
Dosar nr. 3252/59/2006
Şedinţa publică din 22 mai 2007
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiş la 7 martie 2005, reclamanta T.L.(L.) a formulat o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 482 din 3 februarie 2005 emisă de primarul municipiului Timişoara pentru anularea dispoziţiei şi acordarea de despăgubiri băneşti în cotă de 45 % din imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. 710 Timişoara nr. top 88-89.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea SC V. SA, societate imobiliară în cadrul căreia M.D., bunicul său matern, părinţii săi M.L. şi C., precum şi L.M. bunicul său patern au deţinut acţiuni.
Imobilul a fost naţionalizat în 1956 prin Decretul nr. 92/1950, naţionalizare abuzivă, întrucât acesta a fost construit pentru nevoi familiale, asociaţia constituindu-se pentru a se putea lua credit de la bancă în vederea continuării şi finalizării construcţiei.
Acţiunea a fost formulată şi împotriva Consiliului local al municipiului Timişoara şi a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 378/PI din 21 februarie 2006, a respins acţiunea.
În motivarea acestei soluţii instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia primarului municipiului Timişoara s-a respins notificarea reclamantei pentru că aceasta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, nedepunând în termen legal actele doveditoare.
Instanţa a constatat că la data preluării, imobilul se afla în proprietatea SC V. SA I. dar că nu s-a probat de către contestatoare că antecesorii săi (părinţii L.C. şi L. mai deţineau la data preluării imobilului acţiuni la societatea amintită, asemenea dovezi existând numai pentru anii 1936 şi 1948, dar nu şi pentru momentul preluării, 1956.
S-a constatat astfel că reclamanta nu se încadrează în categoriile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Timişoara prin Decizia civilă nr. 357/A din 16 octombrie 2006 a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a admis acţiunea reclamantei împotriva pârâtului primarul municipiului Timişoara. A fost anulată dispoziţia nr. 482/2005 şi a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie prin care să acorde reclamantei titluri de despăgubire pentru cota de 45 % din imobilul înscris în C.F. nr. 710 Timişoara.
Sentinţa Tribunalului Timiş a fost menţinută cât priveşte respingerea acţiunii faţă de pârâtul Consiliul local Timişoara.
În motivarea acestei hotărâri instanţa de apel a constatat, din amplul probatoriu administrat la instanţa de fond şi din completarea acestuia în faza apelului, că reclamanta a dovedit că este persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. S-a reţinut că antecesorii reclamantei (bunicul matern, bunicul patern şi părinţii săi) deţineau la momentul constituirii societăţii o cotă de 47,5 % din totalul acţiunilor, conform actului de constituire al societăţii şi din tabloul acţionarilor care, în 1945 apare schimbat, dar în care se regăsesc părinţii reclamantei cu un procent de 45 % din acţiuni (conform borderoului Administraţiei Financiare Timiş Tarontal aflat la filele 37-40 din dosar). Aceeaşi configuraţie a acţionarilor se regăseşte în unele documente din 1948 (un convocator al adunării generale a acţionarilor şi un proces-verbal al comitetului de cenzori.
Instanţa a constatat că nu s-au produs documente din care să rezulte că până la naţionalizare, 1956 configuraţia acţionarilor să se fi schimbat, fapt confirmat de doi martori audiaţi în instanţa de apel.
S-a mai reţinut caracterul abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, imobil construit cu destinaţie familiară şi cu privire la care părinţii reclamantei conform probelor administrate, au încercat să-l recupereze prin mai multe contestaţii adresate autorităţilor în 1956 şi 1967.
Instanţa de apel constatând noile reglementări introduse de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru stabilirea şi acordarea despăgubirilor, a admis acţiunea şi a dispus ca primarul municipiului Timişoara să emită o nouă dispoziţie prin care să acorde reclamantei (pentru care instanţa a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită) despăgubiri pentru cota de 45 % din imobilul în litigiu, urmând ca dispoziţia să fie înaintată în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara au declarat în termen legal recurs.
Recursul a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În fapt s-a criticat soluţia instanţei de apel pentru că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului pretins, necompletând dosarul administrativ în termenul prevăzut de lege, respectiv până la 2 iulie 2003, termenul prevăzut de alin. (1) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 fiind de decădere şi nu de recomandare. Recurenţii au invocat în acest sens dispoziţiile OUG nr. 10/2003.
S-a reţinut că instanţa este chemată să se pronunţe asupra legalităţii dispoziţiei de soluţionare a notificării în raport de actele pe care entitatea le-a avut la dispoziţie până la momentul soluţionării dosarului, deci actele trebuiau depuse la dosarul administrativ şi nu la instanţă.
Recurenţii au mai criticat că greşit s-a pretins reclamantei să dovedească cu martori faptul că antecesorii săi au fost acţionari ai societăţii comerciale şi la momentul preluării imobilului de către Statul Român, înscrisurile depuse făcând dovada calităţii de acţionari numai până în anul 1948.
În concluziile orale reclamanta prin avocat a invocat excepţia nulităţii recursului, motivele invocate neîncadrându-se în nici unul din motivele expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. În subsidiar concluziile s-au referit la respingerea recursului ca nefondat.
Se constată că excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată şi se va respinge pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor arătate de alin. (2) al acestui articol, care se referă la motivele de ordine publică care pot fi invocate şi din oficiu.
De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că judecarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
Recursul declarat de pârâţi la 4 decembrie 2006, în termenul de 15 zile prevăzut de lege de la data comunicării deciziei, curţii de apel, 15 noiembrie 2006 (termen prelungit până în ziua de luni, 4 decembrie 2006) a fost motivat pe trei pagini.
Recurenţii au indicat şi temeiul de drept şi au detaliat în cererea de recurs, motivele pentru care în accepţia lor, hotărârea este nelegală şi neîntemeiată.
Ca urmare sancţiunea nulităţii nu operează în cauză.
Pe fond analizăm motivele de recurs invocate în raport de Decizia atacată şi de probele administrate în cauză, se va respinge recursul pentru considerentele ce urmează.
Soluţia instanţei de apel este legală şi temeinică. S-a constatat că reclamanta a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită, fiind succesoarea foştilor proprietari (acţionari) şi că aceştia deţineau acţiuni în procent de 45 % din imobilul preluat în mod abuziv de către Statul Român prin Decretul nr. 92/1950, în cauză fiind incidente art. 2 alin. (4) lit. a), art. 4 şi art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Pentru revendicarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin notificare este prevăzut într-adevăr un termen de decădere de 6 luni, prelungit până la 14 februarie 2002 (art. 22 din lege), dar acest termen se referă numai la sesizarea instanţelor administrative abilitate de lege să rezolve notificarea.
Art. 23 din lege, redactat în termeni permisivi şi nu imperativi care să implice vreo decădere prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi după caz ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Legea nr. 10/2001 nu restricţionează dreptul pretenţiilor în a produce probe în calea de atac a contestaţiei. Ca urmare, codul de procedură civilă este aplicabil ca drept comun, iar în calea de atac ordinară, procedura civilă (în art. 295) îngăduie instanţei să încuviinţeze refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă precum şi să administreze probe noi.
Cât priveşte titlul de proprietar şi respectiv calitatea de acţionar, al autorilor reclamantei la momentul preluării imobilului se constată că instanţa în mod legal a apreciat ca dovedită această calitate în raport de înscrisurile depuse la dosar.
Împrejurarea că înscrisurile datează din 1936 şi, respectiv 1948, dar nu s-au putut produce astfel de documente în 1956, la data preluării imobilului nu se poate traduce prin lipsa de probă cât priveşte dreptul de proprietate în persoana acţionarilor.
Dacă pârâţii pretind că autorii reclamantei la momentul preluării imobilului nu mai erau acţionari, ori că alte persoane aveau această calitate, sarcina probei cădea în diligenţa lor, potrivit regulilor instituite de Codul civil cu privire la sarcina probei.
De altfel, Legea nr. 10/2001 în art. 24 arată în mod expres că în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Or, în actul de preluare este menţionată societatea comercială pentru care reclamanta a prezentat acte şi de la înfiinţare şi ulterior, acte necombătute prin alte probe, ci numai prin comentariile pârâţilor.
Ca urmare, nici această critică nu este întemeiată, neputând fi primită.
Se mai reţine că pentru pârâtul Consiliul local al municipiului Timişoara instanţa de fond a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, soluţie confirmată şi de instanţa de apel.
Ca urmare, recursul formulat de această parte se va respinge şi pentru acest motiv.
Se constată că cererea intimatei-reclamante de obligarea recurenţilor la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată este întemeiată, pretenţiile fiind dovedite cu chitanţa de depusă la dosar.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. vor fi obligaţi recurenţii la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând onorariu de avocat.
Pentru considerentele mai sus arătate şi văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 357 A din 16 octombrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5100 lei către intimata-reclamantă T.L.Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4135/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4128/2006. Civil → |
|---|
