ICCJ. Decizia nr. 4238/2006. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4238
Dosar nr. 43276/3/2006
Şedinţa publică din 25 iunie 2008
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 958 din 21 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamantul D.M.D. împotriva dispoziţiei nr. 369 din 20 decembrie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, a anulat dispoziţia atacată şi a dispus restituirea în natură către reclamant a unei suprafeţe de 48.581,27 mp aflat în administrarea pârâtului, individualizat cu trimitere la raportul de expertiză întocmit în cauză.
Sentinţa a rămas definitivă (Decizia nr. 882 din 3 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) şi irevocabilă (Decizia nr. 1760 din 16 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală), urmare a respingerii apelului şi recursului exercitate de pârât, precum şi a cererii de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului, în recurs, de către intervenienţii T.A., T.L.I., T.G., T.C., P.E., C.V., B.E., S.C., P.V. şi L.V.
Împotriva sentinţei pronunţată în primă instanţă au formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., intervenienţii T.I.I. şi T.A.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 653 din 2 mai 2007, a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, hotărârea fiind menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, potrivit deciziei civile nr. 645/A din 15 octombrie 2007.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut incidenţa excepţiei inadmisibilităţii faţă de dispoziţiile art. 54 şi art. 56 C. proc. civ., cu motivarea că cel care intervine în interesul unei dintre părţi poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părţii respective şi că în prezenta cauză Ministerul Administraţiei şi Internelor nu a promovat această cale de atac.
Critica formulată în apel, în sensul că tribunalul a făcut o interpretare excesivă a dispoziţiilor art. 56 C. proc. civ., a fost înlăturată cu argumentarea că textul acoperă şi ipoteza căii de atac a revizuirii, odată ce arată în mod expres calea ordinară de atac a apelului şi calea extraordinară de atac a recursului, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs revizuenţii T.A. şi T.I., criticând-o ca fiind nelegală în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- Curtea de Apel Bucureşti a menţinut motivarea tribunalului, pronunţând o soluţie bazată pe interpretarea nelegală a dispoziţiilor art. 56 C. proc. civ. Textul de lege nu se referă la toate căile extraordinare de atac, instanţele dând o interpretare mult prea extensivă, printr-o analogie neavută în vedere de legiuitor, care s-a referit numai la apel şi recurs, nu şi la celelalte căi extraordinare de atac.
- Instanţa nu a avut în vedere că potrivit art. 54 C. proc. civ.: „cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părţii în folosul căreia intervine", fiind evident că revizuirea este un act de procedură nepotrivnic interesului pârâtului chiar în lipsa promovării acestei căi de atac şi de către Ministerul Administraţiei şi Internelor.
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul de apel ce viza faptul că admiterea excepţiei de inadmisibilitate încalcă şi dispoziţiile art. 6.1. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în sensul garantării accesului liber la justiţie.
Recursul este nefondat.
- Intervenientul accesoriu nu pretinde în proces un drept propriu, el rezumându-se să susţină pretenţiile uneia din părţile iniţiale, astfel încât cererea sa este o simplă cerere în apărare.
- Prin natura şi efectele acestei intervenţii, titularul ei este dependent procesual de partea pentru care a intervenit, având drepturi şi obligaţii procesuale circumscrise acestei situaţii de dependenţă. Aceste caracteristici rezultă explicit din prevederile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. şi ale art. 54 C. proc. civ.
Respectiv, cererea de intervenţie „este în interesul uneia dintre părţi când specifică numai apărarea acesteia", iar „cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părţii în folosul căreia intervine".
Textele de lege citate consacră principiul limitării activităţii procesuale a intervenientului care sprijină poziţia procesuală a părţilor principale.
Potrivit art. 56 C. proc. civ. „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs".
Chiar dacă legiuitorul, în cuprinsul art. 56, a făcut trimitere expresă doar la apel sau recurs, textul trebuie interpretat în sensul că intervenientul accesoriu va putea exercita oricare dintre căile de atac numai dacă partea pentru care a intervenit a exercitat-o ea însăşi.
Concluzia este logică şi decurge din principiul limitării activităţii procesuale a intervenientului, astfel cum este prevăzut în art. 49 alin. (3) şi astfel cum este prevăzut în art. 49 alin. (3) şi în art. 54 C. proc. civ., neputând fi concepută o continuare a activităţii procesuale în instanţele de control judiciar, fără ca partea principală să-şi fi manifestat în mod expres voinţa prin declararea respectivei căi de atac.
Actul de procedură îndeplinit de intervenientul accesoriu nu poate fi potrivnic interesului părţii în folosul căreia s-a intervenit.
Interesul părţii se analizează în raport cu fiecare etapă procesuală.
În condiţiile în care partea principală nu înţelege să declanşeze o cale de atac, fie că este vorba despre apel sau despre căile extraordinare de atac, pasivitatea acesteia are şi semnificaţia lipsei interesului concret şi actual de a solicita modificarea, desfiinţarea sau anularea hotărârii judecătoreşti pronunţate în defavoarea sa, ca expresie a achiesării implicite la hotărâre.
O interpretare contrară ar conduce la situaţia paradoxală ca urmare a exercitării unei căi de atac exclusiv de către intervenientul accesoriu, să se ajungă la modificarea hotărârii în pofida voinţei părţii în favoarea căreia a fost formulată cererea de intervenţie şi ca intervenientul accesoriu să se judece în contradictoriu cu această parte, care ar dobândi în proces calitate de intimat.
În sensul celor prezentate, este de remarcat că în prezenta cauză, atât în fazele procesuale anterioare cât şi în recurs, Ministerul Administraţiei şi Internelor a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată de intervenienţii accesorii, respectiv respingerea apelului şi recursului exercitate împotriva sentinţei instanţei investită cu soluţionarea cererii de revizuire.
- Omisiunea analizării de către instanţa de apel a criticii privind limitarea accesului la justiţie prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire, nu poate conduce la adoptarea soluţiei preconizate de recurenţi, incidenţa excepţiei dedusă din art. 56 C. proc. civ., fiind corect reţinută în cauză.
Instanţa de control judiciar va suplini parţial motivarea deciziei recurate, constatând că şi această critică este neîntemeiată.
Liberul acces la justiţie nu poate avea loc decât în cadrul procesual stabilit de legiuitor, cu respectarea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3): „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege".
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia s-ar fi încălcat prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale, în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept nu implică existenţa mai multor grade de jurisdicţie decât cele prevăzute în legislaţia naţională şi că dreptul nu este absolut, Convenţia lăsând la dispoziţia fiecărui stat reglementarea exercitării căilor de atac.
În raport cu particularitatea cauzei deduse judecăţii, respectiv exercitarea unei căi extraordinare de atac de către intervenienţii accesorii, este de remarcat şi inaplicabilitatea art. 6 din Convenţie.
Domeniul de aplicaţie a textului analizat cuprinde, în materie civilă, contestaţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale unei persoane fizice sau juridice.
Cum intervenientul accesoriu nu pretinde în proces un drept propriu de natură civilă al cărui titular este, prima cerinţă impusă de art. 6 parag. 1 din Convenţie nu este îndeplinită.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii T.A. şi T.I.I. împotriva deciziei nr. 645/A din 15 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4237/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4234/2006. Civil → |
|---|
