ICCJ. Decizia nr. 4234/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4234
Dosar nr. 1699/30/2006
Şedinţa publică din 25 iunie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, la data de 25 iulie 2006, sub nr. 1699/30/2006, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâţii I.C.T., I.C.C., Municipiul Timişoara, prin Primar, Consiliul Local Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi SC O.J.V.L.T. SRL, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către soţii I. cu SC O.J.C.V.L. Tim SRL, privind imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 9516, format din casă şi teren, precum şi a oricăror alte acte de înstrăinare referitoare la acest imobil; să constate nulitatea absolută a contractului de concesiune încheiat pentru terenul situat la adresa sus-menţionată; repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul revenirii imobilului, casă şi teren, la stat; să constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între aceleaşi părţi; să dispună rectificarea C.F. nr. 9516, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris pe numele soţilor I. şi a dreptului de concesiune asupra a 89,70 mp teren şi reintabulării imobilului pe numele statului român.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a notificat la 13 noiembrie 2001 Primăria Municipiului Timişoara, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu, înscris în C.F. nr. 139, nr.top.466, compus din casă şi teren, fostă proprietate a mamei sale, B.M. Imobilul a trecut din C.F. nr. 139 în C.F. nr. 9516, fiind confiscat de statul român în baza Decretului nr. 111/1951. La notificare, au fost anexate toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate pretins şi ale calităţii de moştenitoare a reclamantei de pe urma proprietarei iniţiale.
Până în prezent, Primăria Municipiului Timişoara nu a soluţionat notificarea formulată de aceasta.
Reclamanta a invocat dispoziţiile Titlului I art. III din Legea nr. 247/2005, conform cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţe, încheiate după 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 44 din OUG nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, şi neatacate în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a Titlului I sau de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului. Art. III a fost modificat prin OUG nr. 209/2005.
Susţine reclamanta că art. 44 interzice, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, a bunurilor imobile, terenuri şi construcţii cu destinaţia de locuinţă, care fac obiectul unor încunoştinţări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau în realizarea dreptului de proprietate, din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri.
Invocă şi dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, arătând că, deşi imobilul era revendicat în baza Legii nr. 10/2001, pârâta SC O.J.V.C.L. SRL a încheiat cu familia I. un contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, nul absolut pentru fraudarea legii.
De asemenea, în aceleaşi condiţii şi cu încălcarea, în plus, a hotărârii Consiliului Local Timişoara nr. 13/2004, s-a încheiat contractul de concesiune cu familia I., pentru suprafaţa de teren de 89,70 mp.
Reclamanta a arătat şi că soţii I. nu aveau contract de închiriere legal încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi nici măcar la 15 noiembrie 2002, când s-a întocmit referatul de către reprezentanţii Primăriei Municipiului Timişoara.
Pârâţii au încheiat contractul de închiriere pentru imobilul în litigiu la data de 16 octombrie 2003, deşi art. 44 din OUG nr. 40/1999 interzicea expres acest lucru, actul juridic fiind, astfel, lovit de nulitate absolută.
Mai susţine că pârâţii nu îndeplineau nici condiţiile prevăzute la art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, pentru a putea încheia contractul de vânzare-cumpărare.
În dosar, a depus întâmpinare pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, invocând tardivitatea formulării acţiunii pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 46 pct. 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aceste dispoziţii stabilind un termen special de prescripţie pentru acţiunea în nulitate, care a expirat la 14 august 2002. Pe fond, a solicitat respingere cererii.
Pe parcursul procesului, reclamanta a depus o cerere completatoare a acţiunii, prin care a indicat contractele pentru care solicită constatarea nulităţii absolute, menţinând cererea de restabilire a situaţiei de carte funciară.
Pârâta SC O.J.V.C.L. SRL a depus şi ea întâmpinare, prin care a solicitat admiterea capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 748 din 8 ianuarie 2004, lăsând la aprecierea instanţei soluţionarea celorlalte cereri.
Pârâţii I.C.T. şi I.C.C. au depus, la rândul lor, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Instanţa a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii deoarece acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare este întemeiată pe dispoziţiile art. III din Legea nr. 247/2005 şi nu pe dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin sentinţa civilă nr. 249 din 7 februarie 2007 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, s-a admis acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 4295 din 16 octombrie 2003, încheiat între pârâţii persoane fizice şi Primăria Municipiului Timişoara, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 748 din 8 ianuarie 2004, încheiat între familia I. şi O.J.C.V.L. Tim S.R.L. şi a contractului de concesiune nr. 2 din 5 octombrie 2006, încheiat între aceiaşi pârâţi şi Municipiul Timişoara, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara; s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâţilor I. şi a dreptului de concesionare al acestora pentru suprafaţa de 89,70 mp, înscris în C.F. nr. 9516 Timişoara şi reintabularea dreptului de proprietate al statului în aceeaşi carte funciară, cu cheltuieli de judecată.
În esenţă, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei reclamantei, B.M. şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, reclamanta fiind moştenitoarea fostei proprietare tabulare, conform certificatului de moştenitor nr. 127/2002.
Aceasta a depus notificare pentru restituirea imobilului în litigiu, fiind dovedită identitatea dintre imobilul solicitat şi imobilul cumpărat de către pârâţii I., conform procesului-verbal de constatare a situaţiei de fapt, de la fila 26 dosar.
La data depunerii notificării, imobilul nu era locuit de fiul titularei contractului de închiriere, acest act juridic fiind încheiat la 16 octombrie 2003, cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. Conform textului de lege menţionat, până la finalizarea procedurilor administrative, şi, după caz, a celor judiciare, prevăzute de actul normativ arătat, este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea, concesionarea, precum şi orice închiriere în beneficiul unui nou chiriaş, a terenurilor cu sau fără construcţii, ce fac obiectul notificărilor transmise în condiţiile acestei legi.
Dispoziţiile art. 44 din OUG nr. 40/1999 reiau, în mare măsură, prevederile enunţate mai sus, textul de lege fiind, de asemenea, încălcat, la încheierea contractului de închiriere, care este, astfel, lovit de nulitate absolută.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 748 din 8 ianuarie 2004, instanţa a apreciat că şi acesta este lovit de nulitate absolută deoarece pârâţii nu aveau calitatea de chiriaşi în imobil la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Buna-credinţă invocată de ei a fost înlăturată faţă de existenţa notificării adresate de către reclamantă Primăriei Municipiului Timişoara, având ca obiect restituirea imobilului în litigiu, anterior încheierii actului juridic în discuţie.
Aceleaşi argumente au fost avute în vedere şi în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune asupra terenului în litigiu, pe lângă dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind reţinute şi dispoziţiile art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 137/2004.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel pârâţii I.C.T. şi I.C.C., precum şi pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primăria Municipiului Timişoara.
Pârâţii persoane fizice au criticat hotărârea deoarece, în mod greşit, prima instanţă a considerat că reprezintă o simplă eroare materială solicitarea unui alt imobil de către reclamantă decât cel deţinut de către pârâţi. Astfel, notificarea acesteia se referă la imobilul înscris în C.F. nr.139 Timişoara, nr.top.466, situat în Timişoara. Imobilul menţionat în notificare este format dintr-o casă cu 2 etaje, edificată pe parcela cu nr.top.369 Timişoara.
Pentru prima dată, prin acţiune, a solicitat imobilul înscris în C.F. nr. 9516, nr. cadastral 22174 Timişoara, care nu a făcut obiectul notificării.
Notificarea nu a fost notată în cartea funciară, dobânditorul imobilului fiind, astfel, de bună-credinţă.
De asemenea, reclamanta nu a solicitat, în termen legal, restituirea bunului în litigiu.
Mai susţin apelanţii pârâţi că au fost înscrişi pe listele Primăriei Timişoara cu cerere de acordare a unei locuinţe, efectuând toate demersurile necesare pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului.
Locuinţa pentru care s-a încheiat contractul de închiriere era formată dintr-o singură încăpere, aflându-se într-o stare avansată de degradare şi, în final, a fost demolată, în luna iunie 2006 fiind începută construirea noii locuinţe.
Pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primăria Municipiului Timişoara au formulat apel împotriva hotărârii instanţei de fond, criticând-o întrucât instanţa de fond a stabilit cheltuielile de judecată în sarcina lor, în mod nejustificat; a apreciat, în mod greşit, cu privire la identitatea de imobile, reclamanta nu a notat notificarea în cartea funciară, ceea ce ar fi fost suficient pentru a stopa orice demersuri în vederea înstrăinării bunului; în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 7/1996 şi de Decretul-lege nr. 115/1938, referitoare la modificarea menţiunilor de carte funciară.
Prin Decizia civilă nr. 340 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-au admis apelurile declarate de către pârâţii I., de Consiliul Local şi de Primăria Municipiului Timişoara, a fost anulată sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, la Judecătoria Timişoara.
Curtea de Apel a invocat pe parcursul procesului excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului privind soluţionarea cauzei, în primă instanţă, în condiţiile art. 2 pct. 1 lit. b) raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
A considerat că acţiunea promovată de reclamantă este o acţiune în realizarea dreptului, cu natură mixtă, solicitându-se constatarea nulităţii absolute a unor contracte şi revenirea la situaţia anterioară în cartea funciară, iar valoarea consemnată în tranzacţiile a căror nulitate a fost cerută nu depăşeşte suma de 5 miliarde lei vechi, situaţie în care, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine Judecătoriei Timişoara.
Solicitând şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, ca urmare a constatării nulităţii absolute în privinţa celor trei contracte, acţiunea reclamantei are caracter patrimonial, scopul final al acesteia fiind readucerea imobilului în patrimoniul statului, în primă fază, şi, apoi în propriul patrimoniu, ca efect al parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut că problema competenţei materiale reprezintă o chestiune de ordine publică, motiv pentru care a admis apelurile pârâţilor.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca nelegală, pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care stabilesc că actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă, încheiate după data de 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 44 din OUG nr. 40/1999, aprobată prin Legea nr. 241/2001, şi care nu au fost atacate în instanţă în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului.
Acţiunea formulată de către reclamantă se întemeiază tocmai pe dispoziţiile art. III, evocate mai sus, care includ şi norme referitoare la competenţa instanţei de judecată.
De asemenea, cererea de fost formulată la data de 24 iulie 2006, respectiv în termenul legal de 12 luni, impus prin Legea nr. 247/2005, intrată în vigoare la 25 iulie 2007.
În concluzie, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, Tribunalului Timiş, Curtea de Apel calificând în mod greşit cererea reclamantei, ca fiind o acţiune de drept comun şi stabilind competenţa de soluţionare a cauzei după criteriul valoric.
În dosar au depus întâmpinare, intimaţii pârâţi I.C.T. şi I.C.C., solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel după cum deja s-a arătat, cererea de chemare în judecată a vizat, în esenţă, constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, fiind întemeiată în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la desfiinţarea contractelor, pe dispoziţiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.
Conform textului de lege sus-menţionat, actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă, încheiate după 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 44 din OUG nr. 40/1999, care nu au fost atacate în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a Titlului I din Legea nr. 247/2005 sau de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului.
Sub aspectul competenţei, cererea formulată de reclamantă îndeplineşte toate cerinţele pentru a atrage incidenţa dispoziţiilor speciale ale textului menţionat mai sus.
Astfel, motivele de fapt prezentate în acţiune susţin temeiul juridic invocat de reclamantă, şi anume art. III Titlul I din Legea nr. 247/2005, cu referire la art. 44 din OUG nr. 40/1999, aprobată prin Legea nr. 241/2001, contestându-se acte juridice care fac obiectul dispoziţiei din ordonanţa de urgenţă respectivă, încheiate după 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), cu privire la un imobil pentru care fusese formulată notificare în baza acestui act normativ, comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, Primăriei Timişoara, la data de 14 noiembrie 2001.
De asemenea, actele juridice în discuţie nu au fost atacate în cadrul unui alt proces, în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere şi a contractului de concesiune, chiar dacă nu reprezintă acte de înstrăinare întrucât nu sunt translative de proprietate, urmează acelaşi regim juridic în materie de competenţă deoarece sunt enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 44 din OUG nr. 40/1999, la care face referire art. III din Titlul I. În consecinţă, vizând acelaşi imobil şi fiind supuse aceleiaşi reglementări, toate cererile de desfiinţare a actelor juridice încheiate în legătură cu bunul în litigiu urmează norma specială de competenţă.
Cererile privind repunerea părţilor în situaţia anterioară şi rectificarea cărţii funciare sunt accesorii capetelor de cerere privind desfiinţarea actelor juridice în cauză întrucât depind de modul de soluţionare a acestor cereri. În consecinţă, urmează regulile de competenţă stabilite pentru soluţionarea cererilor principale, astfel cum sunt definite în art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, conform art. 17 C. proc. civ.
Cum dispoziţia sus-enunţată stabileşte competenţa de soluţionare a acţiunilor în nulitate a actelor juridice încheiate în condiţiile art. III în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul imobilul notificat, litigiul, privit în ansamblul cererilor formulate, trebuia soluţionat, în primă instanţă, de către Tribunalul Timiş, secţia civilă, astfel cum s-a şi realizat.
Textele de lege menţionate în considerentele deciziei recurate şi criteriul valoric avut în vedere de legiuitorul care le-a edictat, pentru stabilirea competenţei, reprezintă dreptul comun în materie, care însă, nu este incident în cauză faţă de motivele acţiunii şi de dispoziţiile cu caracter special ale art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, modificată, care se aplică în mod prioritar faţă de norma generală.
În concluzie, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Judecătoriei Timişoara, instanţa de apel a încălcat normele de competenţă enunţate mai sus, pronunţând o hotărâre nelegală, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere aceste argumente, precum şi faptul că, în urma soluţiei pronunţate de Curtea de Apel, instanţa respectivă nu a intrat în cercetarea apelului declarat de pârâţi, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) şi art. 313 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, va casa Decizia menţionată şi va trimite cauza spre judecarea apelului declarat de pârâţii I.C.T., I.C.C., Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primăria Municipiului Timişoara, la aceeaşi instanţă.
Faţă de soluţia care urmează să se pronunţe asupra recursului, cererea de cheltuieli de judecată formulată de către recurenta-reclamantă va fi avută în vedere de către instanţă cu ocazia judecării apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 340 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2008
| ← ICCJ. Decizia nr. 4238/2006. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4185/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
