ICCJ. Decizia nr. 4518/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4518
Dosar nr. 1844/122/2006
Şedinţa publică din 1 iunie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 329 din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Giurgiu a respins solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte împotriva pârâtului D.P.L.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului, care a fost returnat din Italia la data de 26 mai 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară.
A mai reţinut tribunalul, că dreptul la libertatea de circulaţie este prevăzut de Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar exercitarea acestui drept depinde de voinţa cetăţeanului dar şi de restricţiile pe care legea le prevede în mod expres şi care servesc uneia sau mai multor dintre valorile sociale menţionate de Protocolul nr. 4.
Pârâtul a fost returnat din Italia pe motive de şedere ilegală, dar prin sentinţa nr. 220 din 16 octombrie 2006, pronunţată de judecătorul de pace din Viterbo, actele de expulzare au fost anulate, cu motivarea că nu există probe concludente că pârâtul ar fi încălcat condiţiile de şedere pe teritoriul Italiei.
Prin Decizia nr. 43A din 21 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă.
Curtea de apel a reţinut că acţiunea reclamantei este nefondată pentru că, ulterior returnării pârâtului din Italia, autorităţile italiene au dispus anularea decretului de expulzare dat de către prefectul din Viterbo la data de 18 mai 2006 în contra pârâtului.
Împrejurarea că autorităţile române nu au putut să cenzureze returnarea pârâtului în data de 26 mai 2005, nu poate constitui un motiv întemeiat pentru a restrânge dreptul la liberă circulaţie în toate statele membre ale Uniunii Europene, câtă vreme nu s-a dovedit că acesta ar fi încălcat condiţiile de şedere pe teritoriul italian.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Fără a invoca vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că Decizia este nelegală, deoarece autorităţile române trebuie să ia act de măsura autorităţilor italiene, fără a o putea cenzura, pentru că are la bază un acord încheiat între cele două state.
Citând dispoziţiile art. 38 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 şi art. 25 şi art. 53 din Constituţia României, reclamanta a arătat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate este justificată pentru apărarea ordinii publice şi nu încalcă prevederile din Constituţie sau alte instrumente juridice internaţionale.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, ca urmare a aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Este adevărat că la data la care cauza a fost soluţionată în primă instanţă, analiza nu a avut în vedere prevederile dreptului comunitar, dar acest lucru era firesc, din moment ce România nu era încă stat membru al Uniunii Europene.
Odată, însă cu semnarea actului de aderare, instanţele de judecată au obligaţia să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, aşa cum s-a arătat, are prioritate.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi şi obligaţii.
Această prevedere din tratat face ca legislaţia comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, chiar dacă la data soluţionării în fond a cauzei România nu era stat membru al Uniunii Europene.
Dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriu statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. În aplicare acestui articol, a fost adoptată directiva 2004/38/CE a Parlamentului European.
Actele normative menţionate sunt cuprinse în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile şi aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.
Soluţia este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din directiva 2004/38/CE, iar dispoziţiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Prin urmare, se constată că soluţia curţii de apel a respectat dispoziţiile Legii nr. 248/2005, astfel cum trebuie interpretată prin prisma reglementărilor comunitare. Atât timp cât, printr-o hotărâre judecătorească italiană, s-au anulat formele de expulzare, aplicarea măsurii interdicţiei exercitării dreptului de liberă circulaţie nu numai că nu este proporţională cu scopul urmărit, dar este, în primul rând, nelegală. Faţă de cele arătate, recursul declarat se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 43A din 21 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4653/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4393/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
