ICCJ. Decizia nr. 4658/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4658
Dosar nr. 32087/3/2006
Şedinţa publică din 7 iunie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1271 din 16 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul S.A.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restrângerea dreptului la libera circulaţie a pârâtului pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, tribunalul a reţinut că măsura restrângerii dreptului la libertatea de mişcare pe teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene este disproporţionată, având în vedere împrejurările cauzei, returnarea pârâtului din Olanda în baza unui acord de readmisie, şi scopul legitim urmărit.
A mai reţinut tribunalul că, simpla evocare a unui acord internaţional nu reprezintă o probă a temeiniciei cererii, reclamantei revenindu-i obligaţia de a dovedi încălcarea de către pârât a condiţiilor în care se exercită dreptul.
Apelurile declarate de reclamantă şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost respins prin Decizia civilă nr. 32A din 8 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă.
Curtea de apel a constatat că apelantele nu au exprimat nici o critică în legătură cu aspectele analizate de instanţa de fond, ci s-au limitat să invoce existenţa acordului de readmisie încheiat de România cu Olanda şi că dreptul la libertatea de mişcare nu este un drept absolut.
Reclamanta nu a relevat nici o situaţie care să justifice aplicarea măsurii pe maximul duratei prevăzute de lege ori vreun argument pe baza căruia instanţa de judecată să aibă posibilitatea individualizării duratei limitării dreptului la liberă circulaţie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispoziţiile art. 38 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 şi art. 25 şi art. 53 din Constituţia României, reclamanta a arătat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate este justificată pentru apărarea ordinii publice.
Nu se poate susţine, arată reclamanta că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie încalcă prevederile din Constituţie sau alte instrumente juridice internaţionale, iar autorităţile române nu au competenţa de a cerceta şi a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei actului de returnare săvârşit de autorităţile străine.
Mai arată recurenta, că întrucât prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 şi-au încetat aplicabilitatea odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, se impune restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie doar pe teritoriul Olandei.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, ca urmare a aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Prin urmare, odată cu semnarea actului de aderare, instanţele de judecată au obligaţia să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, aşa cum s-a arătat, are prioritate.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi şi obligaţii.
Această prevedere din tratat face ca legislaţia comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, chiar dacă la data soluţionării în fond a cauzei România nu era stat membru al Uniunii Europene.
Dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. În aplicare acestui articol, a fost adoptată directiva 2004/38/CE a Parlamentului European.
Actul normativ menţionat este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile şi aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.
Soluţia este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din directiva 2004/38/CE, iar dispoziţiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Faţă de aceste considerente, se constată că în mod corect instanţa de apel a constatat că, în cauză, măsura restrângerii libertăţii de circulaţie nu se poate dispune pentru că nu s-a făcut dovada că o astfel de măsură ar fi necesară într-un stat democratic.
Instanţele române nu au cenzurat măsurile dispuse de autorităţile străine ci au fost investite cu o cerere prin care să dispună restrângerea libertăţii de circulaţie, în urma măsurilor dispuse de autorităţile străine şi pe baza legii naţionale.
Or, plenitudinea de jurisdicţie în soluţionarea acestui gen de cerere nu presupune cenzurarea măsurilor anterioare dispuse de autorităţile străine ci aplicarea legii interne şi verificarea compatibilităţii acesteia cu legislaţia Uniunii Europene.
Faţă de aceste considerente, se va constata că recursul declarat este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, în prezent, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 32A din 8 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 475/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4653/2006. Civil → |
|---|
