ICCJ. Decizia nr. 4653/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4653
Dosar nr. 6822/11/1/2006
Şedinţa publică din 7 iunie 2007.
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 112/C din 30 ianuarie 2007, Tribunalul Bihor a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta C.L. şi cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâta a fost returnată din Belgia la data de 5 aprilie 2006, pentru că a fost depistată de autorităţile belgiene muncind pe teritoriul acestei ţări fără forme legale, însă de la data de 1 ianuarie 2007 România este ţară membră a Uniunii Europene, iar art. 2 pct. 1 şi 2 din Protocolul 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează libertatea de circulaţie.
Reţine tribunalul, că restrângerea acestui drept poate avea loc numai în condiţiile pct. 3 al art. 2 din Protocol, care se referă la eventualele atingeri ale securităţii naţionale, siguranţei publice ori ordinii publice şi aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză.
În privinţa art. 52 din Legea nr. 248/2005, se reţine că se referă la posibilitatea luării unor măsuri numai până la data intrării României în Uniunea Europeană.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 62 din 5 aprilie 2007, a respins apelul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva acestei hotărâri.
Instanţa de apel a reţinut că art. 52 din Legea nr. 248/2005 se referă la măsura reglementată de art. 38, iar sintagma „până la data aderării României la Uniunea Europeană" se referă la momentul maxim până la care poate fi aplicată măsura prevăzută de art.38.
Reclamanta a cerut prin acţiune să se restrângă dreptul la liberă circulaţie în statele Uniunii pe o perioadă de cel mult 3 ani, precizând doar în apel că cererea priveşte restrângerea dreptului la libera circulaţie pentru cel mult 3 ani în Belgia.
Se mai reţine, că simpla neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia, ieşirea străinilor nu este de natură a constitui, în sine, o conduită care să justifice prin ea însăşi o măsură de limitare a libertăţii de circulaţie. Restrângerea implică şi existenţa unei ameninţări serioase la cerinţele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societăţii. Conform art. 3 din Protocolul la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea dreptului la liberă circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Or, raportat la aceste aspecte, depăşirea termenului de şedere legală de către intimată nu impune luarea măsurilor cerute de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, fără să invoce vreun motiv de recurs, arată, în esenţă, că intimata-pârâtă a fost returnată din Belgia, în baza acordului de readmisie aprobat prin HG nr. 825/1995, iar autorităţile române nu pot cenzura măsura referitoare la returnare.
Temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării şi sunt aplicabile prevederilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.
Recurenta arată că singura condiţie necesară pentru luarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie este cea a returnării dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat acord de readmisie.
Prin folosirea sintagmei „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept", legiuitorul constituant a stipulat că libertatea de circulaţie a cetăţenilor nu este absolută, că trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, iar aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispoziţiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează „În exercitarea drepturilor şi a libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora…".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autorităţile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulaţie şi al aplicării efective a măsurilor dispuse, aşa cum este măsura returnării.
Recurenta redă conţinutul art. 38 din Legea nr. 248/2005, arată că, potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege şi că, în temeiul art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, însă trebuie să-şi îndeplinească şi obligaţiile ce le revin, cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Prin urmare, ţine de opţiunea legiuitorului să instituie anumite cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una din obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern. Se precizează că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens şi că măsura restrângerii dreptului al liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Recurenta mai arată, că la data returnării intimatei România nu era membră a Uniunii Europene şi dispoziţiile Tratatului de aderare şi implicit ale Directivei 2004/38/CE nu erau obligatorii, pentru că determinarea legii aplicabile se face prin raportare la momentul apariţiei situaţiei juridice care a determinat aplicarea legii.
Prevederile Directivei 2004/38/CE nu sunt aplicabile, pentru că România nu aderase la Uniunea Europeană la data returnării, Legea nr. 248/2005 nu contravenea prevederilor acestei directive, iar instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile Protocolului nr. 4, pentru că acest protocol care recunoaşte anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele înscrise în Convenţie şi în primul protocol adiţional la Convenţie, defineşte libertatea de circulaţie în art. 2. Recurenta arată cum este definită libertatea de circulaţie şi susţine că sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democrată, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public.
De aceea, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Belgiei are un scop legitim.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Faptul că la data returnării intimatei din Belgia România nu aderase la Uniunea Europeană nu exclude această prioritate stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul Comunităţii Europene, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii.
Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Or, dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentate.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, chiar dacă returnarea a avut loc anterior aderării României, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Or, în cauză, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă.
Intimata-pârâtă a fost returnată din Belgia pentru şedere ilegală, fără să fie judecată şi condamnată pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a intimatei pârâte doar pe motiv de şedere ilegală în Belgia nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, în prezent Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 62 din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4658/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 4518/2006. Civil → |
|---|
