ICCJ. Decizia nr. 4569/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4569
Dosar nr.6134/86/2006
Şedinţa publică din 5 iunie 2007
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de faţă a reţinut cele ce succed:
Tribunalul Suceava, prin sentinţa civilă nr.33/9 ianuarie 2007, a respins, ca nefondată cererea reclamantei Direcţia Generală de Paşapoarte de restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei O.E.
În susţinerea soluţiei pronunţate se arată că măsura dispusă de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006 putea fi dispusă până la data aderării României la Uniunea Europeană, ori începând cu 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei arătate a fost respins prin Decizia civilă nr. 59 din 7 martie 2007 a Curţii de Apel Suceava.
Prin considerentele hotărârii se arată că Directiva nr. 38 din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, implementată în dreptul intern prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European prevede la art. 27-33, restricţionarea dreptului la libera circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul unui stat membru numai pentru motive de ordine, securitate sau sănătate publică.
Textul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prin care se stipulează o modalitate suplimentară de restrângere a dreptului la libera circulaţie în cazul returnării unui cetăţean român în temeiul unui acord de readmisie, are un caracter discriminatoriu în raport de regimul de la care beneficiază ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene şi se situează în afara ipotezelor strict şi limitativ prin dispoziţiile art. 27 din Directivă.
Cum legislaţia comunitară privitoare în cauză nu permite restricţionarea dreptului suscitat decât în condiţiile art. 21 din Directivă, excluzând raţiuni de ordin economic, de imagine ori cu caracter prezumtiv şi cum simpla neîndeplinire de către pârâtă a formalităţilor privind intrarea ori şederea în Grecia neînsoţită e alte probe nu constituie în sine, o conduită de natură să afecteze ordinea şi securitatea publică a acestui stat, soluţia primei instanţe se justifică.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta-apelantă, care a susţinut caracterul nelegal al acesteia sub următoarele aspecte:
Instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, text ce condiţionează instituirea restricţiei doar de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu şi de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea, precum şi a pericolului real pe care îl prezintă persoana în cauză pentru valorile sociale pretins protejate.
Acest act normativ a fost şi este aplicabil atât anterior cât şi ulterior datei de 1 ianuarie 2007, cu precizarea că după data aderării României la Uniunea Europeană vor fi avute în vedere doar dispoziţiile art. 39 alin. (1) în sensul restrângerii dreptului la libera circulaţie doar pentru statul din care persoana în cauză a fost returnată.
Autorităţile române nu au competenţa de a cerceta şi a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei actului de returnare săvârşit de autorităţile greceşti, ci doar de a lua act de această măsură şi de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislaţia naţională.
Restrângerea dreptului la libera circulaţie a persoanelor este prevăzută şi în normele internaţionale: art. 2 alin. (4) al Protocolului nr. 46 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Criticile neîncadrate de recurentă în drept, urmează să fie analizate de instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct.9 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că se invocă nesocotirea unor dispoziţii de drept material în soluţionarea cauzei.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect, cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept interne.
Astfel, potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acel stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 38/2004/CE care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii de excepţie, privind motive de ordine publică, siguranţa publică sau sănătate publică.
Într-adevăr, instanţele române nu au competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii sau justeţii măsurii de expulzare dispusă de autorităţile greceşti faţă de pârâtă la 7 noiembrie 2006. Este dreptul suveran al autorităţilor statului italian de a aplica legile interne şi a dispune măsuri corespunzătoare.
Împrejurarea însă că autorităţile greceşti au dispus expulzarea pârâtei nu este prin ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulaţie a cetăţeanului său pe teritoriul Greciei.
România şi-a respectat obligaţia asumată prin Decretul de readmisie încheiat cu Grecia, în sensul de a primi în ţară pe cetăţeanul său culpabil de nerespectarea cerinţelor de şedere din Grecia.
Simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul său de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean român nu poate fi însă încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, pentru ca cererea formulată de recurentă să poată fi admisă.
Aşadar, instanţa de apel constatând incidenţa normei comunitate în conflict cu legea internă şi recunoscând preeminenţa celor dintâi, a procedat corect atunci când a respins apelul reclamantei.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 59 din 7 martie 2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 456/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 457/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
