ICCJ. Decizia nr. 457/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 457.

Dosar nr. 7017/117/2006

Şedinţa publică de 5 iunie 2007

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la 3 august 2006 reclamanţii K.I.S. şi K.R. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, anularea parţială a dispoziţiei nr. 2302 din 7 iulie 2006 emisă de pârât şi obligarea acestuia de a restitui în natură apartamentul nr. 12 situat în Cluj-Napoca.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că apartamentul în litigiu a fost preluat abuziv prin în baza Decretului nr. 223/1974 ca urmare a plecării definitive din ţară a reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 801 din 21 septembrie 2006 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte contestaţia, a anulat în parte Dispoziţia nr. 2302 din 7 iulie 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca cu privire la cota de ½ parte din imobilul în litigiu ce aparţine reclamantei K.I.S. . A obligat pe pârât să modifice dispoziţia atacată în sensul de acordare a despăgubirilor şi în favoarea reclamantei pentru cota sa de proprietate din apartament, condiţionat de returnarea de către reclamantă a despăgubirilor încasate.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a apreciat că preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare abuzivă deoarece încalcă dreptul la liberă circulaţie al persoanelor şi dreptul de proprietate, părţile fiind sancţionate pentru stabilirea domiciliului în străinătate. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu plată sau fără plată preluarea a fost abuzivă iar invocarea de către pârât a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu este relevantă deoarece dispoziţiile normelor nu pot modifica dispoziţiile legii.

Apartamentul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 foştilor chiriaşi astfel încât nu mai poate fi restituit în natură ci doar prin echivalent.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 9 A din 10 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.

În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 sunt nelegale pentru că adaugă la lege, făcând o distincţie pe care aceasta nu o presupune între preluarea cu şi fără despăgubiri în baza Decretului nr. 22371974, ambele categorii de preluări fiind fără titlu valabil raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 întrucât chiar actul normativ care a stat la baza preluării încalcă dreptul la liberă circulaţie a persoanelor, consacrat de art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România în anul 1974.

Deşi potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în vigoare la data învestirii primei instanţe, excepţia de nelegalitate nu mai poate fi soluţionată de către instanţa de contencios, curtea a apreciat că nu este necesară sesizarea instanţei de contencios întrucât, independent de soluţia pronunţată de aceasta, soluţia asupra fondului ar fi fost aceeaşi. Aceasta deoarece, potrivit art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire.

În cauză, imobilul nu a putut fi restituit în natură întrucât a fost înstrăinat, statul dovedindu-se inconsecvent în aplicarea politicilor sale de restituire, prin succesiunea în timp a legilor care au reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv.

În condiţiile în care legea recunoaşte dreptul de proprietate, pentru cazul restituirii în natură, dispoziţia de restituire având doar un caracter declarativ de drepturi şi rol de titlu executor pentru punerea în posesie, normele de aplicare aprobate prin hotărâre de guvern încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, fiind o lipsire de libertate fără cauză de utilitate publică şi fără a fi respectate condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dreptul la bun, aşa cum acesta este reglementat în art. 1 din Protocolul nr. 1 constă nu doar în dreptul de proprietate, ce nu mai poate fi redobândit din culpa statului, ci şi în dreptul de creanţă reprezentând o reparaţie echitabilă raportată la valoarea de circulaţie a imobilului. În măsura în care, teoretic, instanţa de contencios ar respinge excepţia de nelegalitate, ar deveni aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie privind prevalenţa tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului asupra dreptului intern, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Împotriva acestei hotărâri apelantul pârât a declarat recurs prin care, după ce a prezentat pe scurt situaţia de fapt din etapele procesuale anterioare, a formulat următoarele critici întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.:

Preluarea făcută în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu a fost abuzivă, faţă de prevederile art. 1.4. lit. B) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 conform cărora în cazul unor acte normative emise sub imperiul Constituţiei din 1965 sau al anumitor situaţii juridice conexe, prin care s-au preluat imobile, în cazul în care persoana care a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa sa către stat, stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia.

Dezvoltarea criticilor sus arătate a permis încadrarea acestora numai în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care a fost analizată legalitatea hotărârii date în apel, Înalta Curte apreciind că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Este necontestat faptul că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii a fost preluat de stat în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974, cu plată pentru cota de ½ şi fără plată pentru cealaltă cotă-parte. Or, la acea dată era în vigoare Constituţia din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.

Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal.

Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România construcţiile şi terenurile pot fi deţinute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în ţară. Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate personală. Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, trec fără plată în proprietatea statului. Terenurile aferente construcţiilor prevăzute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în condiţiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că decretul respecta prevederile constituţionale enunţate.

Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin. (1) şi (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât şi în asociaţie cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-şi părăsi propria ţară.

Aşadar, faptul că s-a plătit o despăgubire la momentul preluării de către stat nu înseamnă că preluarea a fost legală, întrucât cei cărora li se aplicau dispoziţiile decretului erau obligaţi să înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite de stat în mod discreţionar. Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber consimţită, ci de o adevărată vânzare silită, cu consecinţa încălcării unor principii esenţiale de vreme ce era desemnat drept unic cumpărător statul român.

Trimiterea pe care o face recurentul la norma înscrisă în HG nr. 498/2003 nu este de natură să justifice punctul său de vedere în ce priveşte legalitatea titlului statului. HG conţine norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, şi are o forţă juridică inferioară celei a legii în a cărei aplicare a fost dată. Or, potrivit art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 sunt imobile preluate abuziv orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. În temeiul art. 6 alin. (1) fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Constituţia din 1965 care garanta proprietatea particulară a fost încălcată prin Decretul nr. 223/1974 care lipsea persoana fizică de dreptul său de proprietate în schimbul liberei circulaţii.

Faţă de cele ce preced, aprecierile privitoare la legalitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea intimaţilor nu sunt corecte şi nu pot fundamenta respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii enunţate în Legea nr. 10/2001.

Pentru toate acestea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIV.

ÎN NUMELE LEGI.

DECIDE.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 9 A din 10 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2007.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 457/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs