ICCJ. Decizia nr. 4655/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4655
Dosar nr.10088/3/2006
Şedinţa publică din 7 iunie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 125 din 5 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis excepţia lipsei competenţei materiale şi a declinat în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul N.V.V. în contradictoriu cu Primarul municipiului Bucureşti, prin care a solicitat obligarea acestuia să emită dispoziţie motivată în urma solicitării de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia nr. 1622 din 18 iunie 2003, a respins recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 981 din 25 februarie 2004, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pe pârât să răspundă la notificare, conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 883 din 2 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi litigii de muncă, a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 981 din 25 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Prin Decizia nr. 6405 din 6 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de pârât, a casat Decizia şi sentinţa şi a trimis cauza Tribunalului Bucureşti pentru soluţionare în primă instanţă.
Instanţa supremă a reţinut că art. 23 din Legea nr. 10/2001 impune unităţii deţinătoare o obligaţie de a face, iar acţiunea prin care persoana îndreptăţită solicită respectarea acestei obligaţii revine în competenţa de soluţionare a tribunalului, căruia legea specială i-a conferit competenţe în aplicarea Legii nr. 10/2001.
La rejudecare, prin sentinţa nr. 683 din 2 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să emită o dispoziţie motivată pentru soluţionarea notificării.
Tribunalul a reţinut că, la data de 27 iulie 2001, reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, adresată Prefecturii municipiului Bucureşti, care, prin adresa nr. 25752 din 8 august 2001, a transmis-o spre soluţionare Primăriei municipiului Bucureşti. Aceasta din urmă nu a înţeles să răspundă la cererea de retrocedare făcută de reclamant.
Chiar şi în ipoteza în care documentaţia depusă de reclamant ar fi fost insuficientă, primăria, în calitate de unitate deţinătoare, are obligaţia informării în scris a reclamantului asupra necesităţii completării materialului probator, comunicare care ar fi prelungit termenul de 60 de zile, dacă ar fi fost făcută în interiorul acestuia.
Prin Decizia civilă nr. 744 A din 13 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.
Curtea de apel a reţinut că cererea reclamantului are natura juridică a unei cereri în realizarea dreptului de a obţine o soluţie în urma transmiterii notificării, corolarul acestui drept fiind obligaţia pârâtului de a se conforma unei norme legale imperative.
Termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, dar aceasta nu înseamnă că poate fi prelungit la nesfârşit, la discreţia unităţii deţinătoare, fiind necesar să se respecte exigenţele unui termen rezonabil.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea curţii de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau a actelor doveditoare, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare emite dispoziţie numai când notificatorul a depus toate actele doveditoare.
Notificatorii nu au înţeles să depună toate actele doveditoare, astfel încât, termenul de 60 de zile nu a început încă să curgă.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 25 în urma republicării legii după modificare, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Legea nr. 247/2005 nu a adus nici o modificare de conţinut acestui articol, prin urmare termenul de 60 de zile a rămas acelaşi şi începe să curgă de la aceleaşi două momente de referinţă ca în reglementarea din vechea formă a legii. Modificările aduse art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu s-au referit la faptul că în lipsa tuturor actelor doveditoare nu se poate emite dispoziţie, ci au dat posibilitatea persoanelor deţinătoare să depune acte doveditoare până la soluţionarea notificării, peste termenul strict stabilit anterior prin lege.
Prin urmare, termenul de emitere a deciziei sau dispoziţiei curge de la data depunerii notificării, atunci când aceasta a fost însoţită de acte doveditoare şi nu se arată că urmează a fi depuse şi alte înscrisuri şi de la data depunerii actelor doveditoare, atunci când notificatorii fac menţiunea că, ulterior, se vor depune şi alte acte doveditoare.
În cauză, din conţinutul notificării transmise Prefecturii municipiului Bucureşti rezultă că actele doveditoare de care a înţeles să se folosească reclamantul au fost depuse o dată cu aceasta (copiile actelor de identitate, copia procesului verbal emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare din Bucureşti, copia contractului de vânzare- cumpărare, copia actului de naţionalizare).
Prin urmare, în lipsa unei menţiuni în notificarea iniţială, în sensul că s-ar mai depune şi alte acte doveditoare şi în condiţiile în care unitatea notificată nu a emis o dispoziţie în cei 5 ani scurşi de la data introducerii cererii de chemare în judecată (16 octombrie 2002), recurentul-pârât este în culpă pentru nerespectarea obligaţiei de a răspunde la notificare.
De aceea, ambele instanţe, obligând entitatea notificată să emită dispoziţie motivată, au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele expuse mai sus, recursul declarat de pârât se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva deciziei nr. 744A din 13 decembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4749/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4643/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
