ICCJ. Decizia nr. 5021/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5021
Dosar nr. 34535/1/200.
Nr. vechi 12047/2004
Şedinţa publică din 24 mai 2006
Deliberând asupra recursului de faţă;
Reclamanta H.S.S. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA Focşani, solicitând Judecătoriei Focşani, pe rolul căreia cererea a fost înregistrată sub nr. 6095/2003, să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta a dobândit imobilul (teren şi construcţii) situat în Focşani, pentru restituirea căruia reclamanta a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 (nesoluţionată).
La termenul din 19 septembrie 2002, reclamanta, prin mandatar, a precizat că solicită restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de către stat şi obligarea pârâtei să plătească chirie pentru folosirea imobilului.
Judecătoria Focşani a declinat competenţa soluţionării acţiunii către Tribunalul Vrancea, în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 212 din 8 septembrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 2083/C/2002, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, dispunând obligarea pârâtei la restituirea imobilului, astfel cum a fost identificat de expert M.G. şi la plata către reclamantă a contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 13 august 2002- 8 septembrie 2003, în cuantum de 6 milioane lei lunar.
A dispus obligarea reclamantei să restituie pârâtei Primăria municipiului Focşani (introdusă în cauză la termenul din 19 mai 2003) suma de 233.347.237 lei primită cu titlu de despăgubiri conform Legii nr. 112/1995 şi a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a contractului de privatizare nr. 101 din 23 septembrie 1993.
Tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilul a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul autorului reclamantei, A.S., fiind administrat de R.A.G.C.L. Focşani.
Dreptul de administrare a fost preluat de SC P. SA în anul 1991.
La data de 23 septembrie 1993, SC P. SA a cumpărat de la F.P.S. un număr de 11.273 acţiuni, iar din adresele depuse la dosar rezultă că F.P.S. sau A.P.A.P.S. au precizat că în momentul privatizării imobilul nu aparţinea instituţiei implicate în privatizare.
După încheierea contractului de privatizare, în urma divizării SC P. SA, prin Protocolul nr. 32/1999 pârâta SC M. SA a primit de la SC P. SA active patrimoniale între care şi imobilul în litigiu, cu menţiunea că s-a predat şi titlul de proprietate pentru teren (certificat de atestare a dreptului de proprietate).
Faţă de această situaţie de fapt, tribunalul a apreciat că imobilul în litigiu nu este vizat de contractul de privatizare, astfel că nu se impune anularea acestui contract, că pârâta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei (i s-a transmis doar dreptul de folosinţă temporară), în temeiul art. 9 din Legea nr. 10/2001 reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a întregului imobil, cu menţiunea că pentru teren titlul reclamantei este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul autor.
Având în vedere faptul că pârâta nu a răspuns notificării şi că a fost pusă în întârziere prin promovarea acţiunii (13 august 2002), instanţa a apreciat că datorează reclamantei costul lipsei de folosinţă până la data pronunţării sentinţei, potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâta SC M. SA, potrivit deciziei civile nr. 218/A din 18 decembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, în dosarul nr. 1640/2003.
Prin motivele de apel, pârâta a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată şi a formulat critici pe fondul cauzei, arătând că, printr-o interpretare eronată a notelor dosarului şi a dispoziţiilor legale, tribunalul a stabilit greşit situaţia juridică a imobilului şi faptul că acesta nu s-ar afla în proprietatea sa.
A mai susţinut că reclamanta avea dreptul, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii prin echivalent.
Instanţa de apel, respingând apelul, a înlăturat motivat excepţia prematurităţii iar, pe fondul cauzei, a reţinut că apelanta-pârâtă este entitatea deţinătoare potrivit Legii nr. 10/2001 şi că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2), întrucât imobilul a ajuns în patrimoniul statului în baza unui titlu nevalabil, Decretul nr. 92/1950.
Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta-pârâtă, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- Curtea de Apel Galaţi a analizat doar primul motiv de apel, prematuritatea cererii de restituire, neglijând motivul ce viza interpretarea greşită a probelor din care rezultă că imobilul se află în proprietatea pârâtei în baza unui titlu valabil, respectiv contractul nr. 101/1993 încheiat cu F.P.S., contract a cărui valabilitate a fost recunoscută chiar de Tribunalul Vrancea.
- În lipsa unei dispoziţii sau decizii motivate acţiunea în instanţă apare ca inadmisibilă, fiind considerată prematur introdusă.
- Instanţa de apel a neglijat dispoziţiile art. 46 alin. (1) cu referire la art. 27 din Legea nr. 10/2001. Prin sentinţa primei instanţe a fost respinsă cererea de anulare a contractului de privatizare, situaţie în care sunt deplin aplicabile dispoziţiile art. 46 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001, reclamanta neatacând sentinţa şi recunoscând, implicit, validitatea actului.
- Prin neglijarea probelor administrate, instanţa de fond a considerat că pârâta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului formulat sub acest aspect.
- Instanţele au aplicat greşit legea şi în momentul în care au soluţionat pricina, fără a fi preocupate de dovada proprietăţii asupra imobilului.
Ultimele critici care se adresează sentinţei pronunţate în primă instanţă (necitarea în cauză a A.P.A.P.S., parte în contractul de privatizare nr. 101/1993, a cărui anulare s-a cerut, soluţionarea pricinii fără citarea în cauză, în calitate de chemaţi în garanţie a A.P.A.P.S. şi SC P. SA şi nepronunţarea instanţei asupra cererii de chemare în garanţie, obligarea greşită la plata unei despăgubiri de 6 milioane lei lunar către reclamantă) nu vor face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care fie sunt lipsite de interes (necitarea A.P.A.P.S. în cererea de anulare a contractului de privatizare, capăt de cerere respins în primă instanţă, respectiv soluţionat în favoarea recurentei), fie sunt invocate inadmisibil (omisso medio) pentru prima dată în recurs (nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de chemare în garanţie şi obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţă).
Motivul privind respingerea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată este neîntemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei recurate), în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare persoana juridică căreia i-a fost adresată notificarea este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie.
Deşi legiuitorul nu a prevăzut, în mod expres, care este procedura de urmat în situaţia în care unitatea notificată refuză să soluţioneze cererea de restituire în termenul şi în forma prescrisă de lege, din interpretarea sistematică a actului normativ analizat, coroborată cu principiul liberului acces la justiţie, rezultă că persoana îndreptăţită are calea acţiunii în instanţă odată ce termenul de 60 de zile s-a împlinit, nefiind de conceput că durata procedurii prealabile obligatorii [art. 109 alin. (2) C. proc. civ.] să fie lăsată la latitudinea arbitrară, discreţionară a unităţii notificate.
Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Motivele de apel formulate de pârâta SC M. SA au fost înlăturate neargumentat de către instanţa de apel, care nu a răspuns criticilor invocate, nu a arătat că şi-ar fi însuşit considerentele pentru care prima instanţă a admis cererea de restituire în natură.
Într-o manieră echivocă, evazivă, instanţa de apel s-a limitat la aprecierea că apelanta-pârâtă este entitatea deţinătoare potrivit Legii nr. 10/2001 şi că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza unui titlu nevalabil (Decretul nr. 92/1950), cu menţiunea că pârâta nu a contestat acest mod de preluare.
Instanţa de apel nu a fost preocupată de stabilirea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, care se impune a fi lămurită sub mai multe aspecte, în baza unor probe certe şi nu în funcţie de afirmaţiile părţilor (independent de faptul că sunt sau nu contestate).
Astfel, la dosar nu a fost depus titlul de proprietate al autorului reclamantei, A.S.
Este adevărat că art. 221 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei „individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive (...)", însă o astfel de prezumţie nu poate opera decât în prezenta actului de preluare abuzivă, act nedepus la dosar în prezenta cauză.
Reclamanta s-a prevalat doar de un certificat eliberat în anul 1996 de Filiala Arhivelor Statului judeţ Vrancea (xerocopie, necertificată pentru conformitate), act insuficient pentru stabilirea calităţii de proprietar, a identităţii dintre imobilul revendicat şi imobilul ce a aparţinut autorului, precum şi a modalităţii de preluare în patrimoniul statului, cu atât mai mult cu cât vine în contradicţie cu adresa nr. 12572/2001 a C.U.P. R.A. (fila 56 dosar apel), conform căreia „imobilul din Focşani, a fost trecut în proprietatea statului în baza deciziilor 224/1951 şi 424/1952".
Pentru considerentele prezentate, în vederea verificării, prin suplimentarea probatoriului, a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită (titlul de proprietate al autorului, temeiul şi actul concret de preluare a bunului de către stat) şi pentru ca instanţa de apel să se pronunţe asupra motivului de apel în cuprinsul căruia pârâta a criticat aprecierea primei instanţe, în sensul că antecesoarea pârâtei a deţinut imobilul construcţie doar în baza unui „drept de folosinţă temporară", Curtea urmează să admită recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., să caseze Decizia şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 218/A din 18 decembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, în dosarul nr. 1640/2003.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 497/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4771/2006. Civil → |
|---|
