ICCJ. Decizia nr. 5480/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5480
Dosar nr. 38.506/3/2006
Şedinţa publică din 3 octombrie 2008
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin Decizia nr. 146 din 14 aprilie 2006, emisă de A.V.A.S. s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 700 mp, ce a făcut obiectul notificării nr. 359/2001, formulată de E.F.E. şi s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte notificarea nr. 83/2003, s-a constatat că aceasta este tardivă, fiind formulată peste termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Prin acţiunea înregistrată la 19 iunie 2006, astfel cum a fost precizată, reclamanta E.F.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei şi restituirea în natură a terenului, contestând totodată şi faptul că pârâta nu a indicat în decizie cuantumul despăgubirilor ce ar urma să-i fie acordate în echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 271 din 15 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca nefondată, cu următoarea motivare:
Terenul pentru care reclamanta a formulat notificarea se află actualmente evidenţiat în patrimoniul SC B.G. SA, societate comercială privatizată integral.
Pe teren s-a edificat anterior anului 1990, un complex turistic, O., care în prezent se numeşte C.G.
Invocând în drept dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a stabilit că, în atare situaţie, reclamanta nu poate fi îndreptăţită decât la măsuri reparatorii în echivalent care, potrivit alin. (3) al textului de lege menţionat, se propun de către instituţia publică implicată în privatizare.
De asemenea, a stabilit că pârâta A.V.A.S. nu poate decât să propună măsurile reparatorii prin echivalent, urmând ca în raport de dispoziţiile speciale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să înainteze Decizia care conţine propunerea de acordare a măsurilor reparatorii către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se poate ataca la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare doar dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.
În ceea ce priveşte însă solicitarea reclamantei de a se stabili valoarea măsurilor reparatorii de către persoana juridică notificată şi, respectiv, de către instanţă ca urmare a contestaţiei formulate, tribunalul a reţinut că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, care au modificat Legea nr. 10/2001, instanţa nu mai este competentă să indice valoarea imobilului, această valoare urmând a fi stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Decizia adoptată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care reprezintă titlul de despăgubire al persoanelor îndreptăţite, va putea fi atacată cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, litigiu în cadrul căruia se poate analiza printre altele şi cuantumul despăgubirilor în limita cărora s-a acordat de către comisie titlul de despăgubire.
Prin Decizia civilă nr. 33 din 22 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat sentinţa, a admis contestaţia şi a modificat în parte Decizia nr. 146/2006 emisă de pârâtă, în sensul că valoarea măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 700 mp ce i se cuvin reclamantei va fi de 33.472 Euro, echivalentul în lei la data plăţii.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii de care urmează a beneficia reclamanta pentru terenul în litigiu hotărârea primei instanţe este legală, fiind dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Critica referitoare la faptul că pârâta nu a indicat cuantumul despăgubirilor de care urmează să beneficieze reclamanta este întemeiată, deoarece a se primi punctul de vedere contrar ar însemna să se încalce dreptul reclamantei la un proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială, a dreptului de a acces la o instanţă, la un tribunal independent şi imparţial, prevăzut de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În ipoteza existenţei a unei proceduri administrative prealabile, dreptul de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi supusă examinării complete, în fapt şi în drept, de către o instanţă care să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de acest articol.
Împrejurarea că Decizia adoptată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor poate fi atacată cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar în cazul acestui litigiu se poate analiza printre altele şi cuantumul despăgubirilor nu imprimă un caracter efectiv dreptului de acces la o instanţă al reclamantei în procedura deja declanşată.
Curtea Europeană a Dreptului Omului a statuat că o persoană nu poate fi obligată să epuizeze ansamblul mijloacelor procesuale pe care dreptul intern i le pune la dispoziţie pentru a-şi proteja drepturile, ceea ce ar echivala cu o sarcină excesivă impusă reclamantei, care s-ar vedea în imposibilitate de a dobândi măsurile reparatorii ce i se cuvin pentru o perioadă foarte lungă de timp, statul fiind responsabil de existenţa unei legislaţii coerente în materia proprietăţii, care să determine realizarea unor drepturi concrete şi efective iar nu teoretice şi iluzorii, de reglementarea unei căi de atac ce trebuie să fie efectivă atât din punct de vedere al reglementării, cât şi al rezultatului practic obţinut.
În drept, curtea a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauzele Glod contra României, Crişan contra României, Ortenberg contra Austriei, Porţeanu contra României, Matache contra României şi Păduraru contra României, precum şi Decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care recunoaşte dreptul persoanei îndreptăţite de a se adresa instanţei competente şi în situaţia în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia ori dispoziţia prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în termenul legal.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta A.V.A.S., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, pârâta arată că în mod legal a emis o decizie prin care a propus măsuri reparatorii prin echivalent, fără a indica şi cuantumul acestora, respectând astfel dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii nu se face nici de către instituţia implicată în privatizarea societăţii comerciale şi nici de către instanţa de judecată, ci de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aşa cum prevăd dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Cap. III al Legii nr. 247/2005.
Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prezentei legi se constituie în subordinea Cancelariei primului ministru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor .
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 din acelaşi act normativ, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi un raport de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
În baza acestui raport de evaluare, comisia va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Recurenta mai invocă nelegalitatea deciziei şi din perspectiva faptului că expertiza care a fost avută în vedere de către instanţa de apel a fost efectuată extrajudiciar, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 şi art. 86 alin. (1) C. proc. civ., a dreptului la apărare al pârâtei şi a principiului contradictorialităţii.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului în principal ca tardiv declarat şi, în subsidiar, ca nefondat.
Verificând data comunicării deciziei către pârâtă, menţionată de agentul procedural ca fiind 14 martie 2008 şi data depunerii la poştă a recursului, 31 martie 20087, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat cu respectarea dispoziţiilor art. 301 şi art. 101 alin. (4), (5) C. proc. civ.
Astfel, termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., calculat pe zile libere, s-a sfârşit duminică 30 martie 2008, situaţie în care a operat prorogarea prevăzută de art. 101 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce determină că recursul declarat la 31 martie 2008 să nu fie tardiv, cum s-a susţinut.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă la data de 14 aprilie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a modificat o serie de dispoziţii ale Legii nr. 10/2001.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, dispoziţiile Legii nr. 247/2005 sunt de imediată aplicare şi, conformându-se art. 16 din Titlul VII al acestui act normativ, intimata a hotărât la pct. 4 din decizie, înaintarea acesteia cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii, însoţită de documentele aferente la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 pronunţată în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii sau dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză ce se referă la alin. (1), şi notificările care nu erau soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate Secretariatului Comisiei Centrală de Stabilire a Despăgubirilor însoţite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Referindu-se la notificările soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, Înalta Curte a arătat că, în cazul în care contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv ci şi după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă.
În speţă nu este vorba despre o notificare soluţionată la data intrării în vigoare a legii noi sau de o decizie emisă anterior acestei date şi contestată în termenul prevăzut de art. 26 al Legii nr. 10/2001 şi nici de refuzul entităţii sesizate cu notificare de a soluţiona în termenul prevăzut de art. 22.
Ceea ce se discută este o notificare care încă nu fusese soluţionată la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi în soluţionarea căreia, la data de 14 aprilie 2007, entitatea sesizată a ţinut seama de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005.
Nu se poate reţine că refuzul pârâtei şi, respectiv, al instanţei de a determina valoarea măsurilor reparatorii echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de o parte, Înalta Curte constată că împotriva deciziei ce se va emite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanşa controlul judecătoresc, de data aceasta în baza Legii contenciosului administrativ, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 247/2005.
În acest mod este întrunită exigenţa dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi supusă examinării complete, în fapt şi în drept, de către o instanţă care să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de acest articol.
Pe de altă parte, modificarea deciziei nr. 146/2006, în sensul inserării valorii măsurilor reparatorii de care ar urma să beneficieze reclamanta, nu poate ca efect evitarea procedurii administrative, câtă vreme se menţine dispoziţia de înaintare a întregului dosar către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor şi, respectiv, obligativitatea urmării procedurii prevăzută a se desfăşura în faţa acesteia, conform art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, dacă parcurgerea procedurii prealabile ar constitui, în opinia curţii de apel, o sarcină exorbitantă pentru reclamantă, această procedură nu este eliminată prin modificarea în parte a deciziei, doar în ce priveşte menţionarea valorii propuse de A.V.A.S.
Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 16 alin. (8) din Legea nr. 247/2005 prevede că procedura de evaluare prevăzută de acest articol se aplică şi deciziilor sau ordinelor prin care s-au consemnat sau propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica Decizia şi va respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Având în vedere că în mod greşit curtea de apel a determinat valoarea măsurilor reparatorii de care urmează să beneficieze reclamanta şi înlăturând această menţiune din sentinţa tribunalului ca efect al respingerii apelului, Înalta Curte constată că nu mai este necesar să analizeze critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor procedurale cu ocazia întocmirii raportului de expertiză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 33 A din 22.01.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia atacată şi respinge ca nefondat apelul formulat de reclamanta E.F.E. împotriva sentinţei civile nr. 271 din 15 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5619/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5270/2006. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
