ICCJ. Decizia nr. 5830/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5830
Dosar nr. 7573/111/2006
Şedinţa publică din 19 septembrie 2007
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub 7573/111/2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta H.A., ca urmare a faptului că aceasta a fost returnată din Italia, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentinţa civilă nr. 110/C din 30 ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând în motivarea soluţiei faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulaţie al persoanelor, restrângerea exerciţiului acestui drept fiind posibilă în condiţii restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranţa publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a susţinut că singura condiţie prevăzută de art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, este aceea a returnării cetăţeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiţioneze instituirea restricţiei de alte cerinţe.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 50/A din 3 aprilie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, deşi pârâta a fost returnată din Italia la o dată anterioară aderării României la Uniunea Europeană, după momentul la care România a devenit stat membru al Uniunii, au încetat de drept efectele tratatelor anterioare, devenind incidente normele comunitare.
De aceea, expulzarea dispusă de autorităţile italiene nu este prin ea însăşi, o măsură suficientă pentru ca instanţa română să interzică la rândul ei, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul celorlalte state ale Uniunii Europene.
Legislaţia comunitară (respectiv, Directiva 2004/38/CE) permite luarea măsurii extreme a restrângerii dreptului la libera circulaţie, în trei situaţii, referitoare la afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice, situaţii care nu se regăsesc în speţă.
Cum normele comunitare prevalează asupra celor de drept intern, ele trebuie să fie aplicate în mod prioritar, ceea ce a făcut în mod corect prima instanţă, prin soluţia adoptată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi ale art. 39 alin. (l) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii şi îngrădirea exerciţiului dreptului la libera circulaţie.
Astfel, dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiţii, aspect ce rezultă şi din art. 25 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi la posibilitatea restrângerii lor.
În ce priveşte aprecierea de către instanţă în sensul aplicabilităţii Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a realizat în mod greşit, faţă de împrejurarea că pentru determinarea legii aplicabile fiecărui caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariţiei situaţiei juridice. Cum re turnarea intimatei-pârâte pe baza acordului de readmisie s-a făcut anterior aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar nu erau incidente.
Sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertăţii de circulaţie, constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, fiind justificată de interesul public şi astfel, în acord cu prevederile Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispoziţiilor de drept material.
Recursul este nefondat.
Susţinerea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatei-pârâte, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost re turnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental în situaţii excepţionale, privind motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul(efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art.39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia Jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea comunitară, dând preeminenţă acesteia din urmă.
De aceea, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Aşadar, cetăţeanului român nu i se mi poate interzice ieşirea de pe teritoriul ţării, cu referire la dispoziţiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce şi-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană şi cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminenţa.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din M.I.R.A. împotriva deciziei nr. 50/A din 3 aprilie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, ca tardiv formulat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6009/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5795/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
