ICCJ. Decizia nr. 5854/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5854
Dosar nr. 3895/1/2006
Şedinţa de la 13 iunie 2006
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, la 28 noiembrie 2001, reclamanţii S.B. şi N.I.V.C. au chemat în judecată pe pârâta SC W.T.S. SA Târgovişte pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti ce se cuvin reclamanţilor în urma exploatării şi comercializării invenţiei realizate de reclamanţi, bloc hidraulic de comandă, în perioada 1987-2001; stabilirea unei cote anuale care prin înmulţire cu restul celor 15 ani de aplicare, exclusiv perioada 1982-1986, să constituie adaosul la partea I; obligarea pârâtei la plata unei cote anuale de 50% din profitul obţinut din comercializarea maşinilor care înglobează invenţia reclamanţilor; stabilirea şi plata drepturilor cuvenite reclamanţilor pentru exploatarea şi comercializarea invenţiei reclamanţilor pentru perioada următoare.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 61 şi art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, Regula nr. 53 alin. (2) din H.G. nr. 152/1992.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că suma fixă reprezentând drepturile patrimoniale de autor care se cuvine reclamanţilor pentru exploatarea invenţiei lor de către pârâtă, în perioada 1982-1986, a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 792/1996. Suma iniţială a fost reactualizată prin decizia nr. 2116/2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
Deşi reclamanţii au solicitat pârâtei începerea negocierii drepturilor de inventator, partea a II-a, pentru perioada 1987-2001 şi în continuare, aceasta nu a dat curs solicitării, căutând diferite subterfugii pentru a se sustrage plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 3 iulie 2003, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 1.746.332, 88 dolari SUA, respectiv la plata echivalentului în lei a acestei sume, la data efectuării plăţii, reprezentând drepturi de autor cuvenite acestora pentru perioada 1987-2002.
A respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi de prescripţie a dreptului la acţiune.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în privinţa autorităţii de lucru judecat, că prin sentinţa civilă nr. 792/1996 s-a stabilit, conform Legii nr. 64/1991, cuantumul drepturilor băneşti cuvenite autorilor invenţiei ce face obiectul brevetului nr. 79533/1982, pentru perioada primilor 5 ani de aplicare a invenţiei. Prin noua acţiune reclamanţii nu încearcă valorificarea aceluiaşi drept, nu urmăresc acelaşi scop, prin prezentul proces neurmărindu-se contrazicerea celor stabilite prin sentinţa 792/1996, esenţial fiind să nu se ajungă la două hotărâri contradictorii. Nu există autoritate de lucru judecat pentru că prima cauză a vizat stabilirea sumelor datorate pentru partea I a perioadei de exploatare, iar cauza de faţă are ca obiect stabilirea sumelor datorate pentru partea a II-a.
Nu a fost considerată întemeiată nici excepţia prescripţiei dreptului la acţiune întrucât, în contextul fixării creanţei aparţinând celor doi autori ai invenţiei, partea I şi partea a II-a reprezintă o operaţiune unică, numai că individualizarea acesteia din urmă depinde de cuantumul sumei datorate conform Legii nr. 64/1991. Prin raportul de expertiză avut în vedere în prima sentinţă s-a stabilit valoarea minimă drepturilor băneşti restante de la care poate să înceapă negocierea părţii a II-a.
Este adevărat că potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acţiune, pentru litigii patrimoniale, se prescrie în termen de 3 ani, însă potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. În cazul celor doi inventatori, stabilirea drepturilor patrimoniale se face în două etape: partea I după a cărei individualizare, potrivit legii, pot începe negocierile pentru partea a II-a. Acţiunea prin care reclamanţii au solicitat în justiţie acordarea acestor drepturi a fost introdusă la data de 3 ianuarie 1995, înăuntrul termenului de prescripţie, care începuse să curgă din data de 21 ianuarie 1992. Individualizarea părţii I a avut loc pe cale judecătorească prin sentinţa civilă nr. 792/1996 rămasă irevocabilă la data de 12 noiembrie 1997.
De la această dată, reclamanţii au făcut numeroase demersuri pentru a intra în posesia sumei stabilită prin hotărâre judecătorească, pârâta achitând eşalonat debitul şi numai după ce creditorii au obţinut o nouă hotărâre judecătorească prin care debitul a fost actualizat. Acţiunea pentru actualizarea creanţei a fost introdusă la 5 ianuarie 1999, în toată perioada de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit partea I a drepturilor patrimoniale de autor cei doi inventatori încercând obţinerea pe cale amiabilă a veniturilor. De altfel, în Capitolul V din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 este prevăzută Regula 53 referitoare la modul de calcul al despăgubirilor băneşti cuvenite inventatorilor. La pct. 5 este precizat şi momentul în care începe să curgă dreptul la acţiune al autorului invenţiei, statuându-se că dacă părţile nu ajung la o înţelegere în urma negocierilor, litigiul este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Ultimul refuz al pârâtei de a acorda drepturile băneşti solicitate de reclamanţi datează din 29 august 2001.
Apelul declarat de către pârâta SC W.T.S. SA Târgovişte împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 236 din 21 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă. Sentinţa a fost schimbată în tot iar pe fond acţiunea a fost respinsă ca prescrisă. Apelurile declarate de reclamanţi au fost respinse ca nefondate.
În considerentele hotărârii sale, instanţa de apel a arătat că repunerea în termen profită inventatorilor de la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, respectiv de la 21 ianuarie 1992, valorificarea pretenţiilor urmând a se face într-un interval de trei ani, deoarece repunerea în termen este o excepţie de la regulile prescripţiei, aceasta fiind de strictă interpretare şi aplicare, fără posibilitate de extindere la alte perioade de timp.
Reclamanţii au profitat de repunerea în termen şi au învestit instanţa cu acţiune în pretenţii soluţionată de către tribunal. Nu se poate învesti instanţa din nou, aşa cum au făcut aceştia în anul 2001, deoarece dreptul la acţiune este prescris, trecând 10 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991.
Cu privire la drepturile băneşti solicitate pentru perioada 1992-1998, acestea sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, iar dreptul la acţiune cu privire la acestea este supus regulilor generale, nefiind stabilită de legiuitor vreo repunere în termen.
Reactualizarea invocată de reclamanţi nu înlătură prescripţia, negocierea părţii a II-a nefiind condiţionată de reactualizarea totalului părţii I, această reactualizare constituind obiectul unui litigiu de drept civil şi nu în baza Legii nr. 64/1991.
Hotărârea instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţi.
Recursul exercitat de către S.B., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., priveşte următoarele aspecte:
Instanţa de apel era legal învestită să stabilească cel puţin cuantumul drepturilor patrimoniale de inventator ce se cuvin reclamanţilor pentru exploatarea de către pârâtă a invenţiei pe ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii.
În mod eronat instanţa a reţinut că în soluţionarea acestei cauze sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 pentru drepturile patrimoniale de inventator aferente perioadei 1987-1998. Eroarea constă în faptul că acţiunea vizând drepturile de inventator, partea I, a fost introdusă în termenul legal de prescripţie prevăzut de Legea nr. 64/1991. Pentru drepturile patrimoniale de autor, partea a II-a, Legea nr. 64/1991 nu stabileşte un termen limită, iar prescripţia nu poate opera în nici un caz pentru perioada cuprinsă între 1987 şi 2001.
Acţiunea având ca obiect drepturile patrimoniale de inventator, partea a II-a, nici nu putea fi introdusă la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, întrucât cuantumul acestor drepturi era strict legat de stabilirea cuantumului drepturilor patrimoniale de inventator, partea I, fiind vorba de două etape ale aceluiaşi proces.
Faptul că acţiunea a fost înregistrată la 28 noiembrie 2001 se datorează culpei exclusive a pârâtei, care a tergiversat plata drepturilor băneşti stabilite prin hotărâre judecătorească.
În subsidiar, se impune admiterea în parte a acţiunii privind obligarea la plata drepturilor patrimoniale de inventator cuvenite pentru perioada 1999-2001.
Recursul exercitat de N.I.V.C. a fost structurat pe următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, de vreme ce, după ce a reţinut că prima instanţă a manifestat rol activ în administrarea unor probe necesare soluţionării corecte a cauzei, a respins acţiunea ca prescrisă.
Respingând acţiunea ca prescrisă, instanţa de apel a ignorat faptul că Legea nr. 64/1991 este o lege reparatorie, iar demersurile reclamanţilor datează din anul 1995.
Cererea privind drepturile de inventator pentru partea I a fost introdusă în termenul de prescripţie. Acest termen nu se mai aplică şi drepturilor privitoare la partea a II-a, care depind de concretizarea şi valorificarea drepturilor pentru partea I.
Partea I şi partea a II-a au reprezentat o perioadă unică, individualizarea părţii a II-a depinzând doar de stabilirea cuantumului sumelor datorate conform Legii nr. 64/1991.
Dreptul la acţiune s-a născut numai de la data finalizării negocierilor pentru partea a II-a. Ori negocierile nu sunt supuse cursului prescripţiei, iar nerealizarea acestora s-a datorat pârâtei.
La termenul din 15 decembrie 2005 au fost introduse în cauză, în locul recurentului N.I.V.C., decedat, N.D. şi N.A.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs şi în raport de probele administrate înaintea instanţelor de fond, Curtea a apreciat că recursurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturile băneşti solicitate de inventatorii „Blocului hidraulic de comandă”, pentru perioada 1987-2001.
Pentru această invenţie a fost acordat brevetul nr. 79533 din 26 aprilie 1982, cu valabilitate de la 21 septembrie 1981 până la 21 septembrie 1996, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 62/1974.
Având în vedere că potrivit art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la data declanşării litigiului, brevetele de invenţie acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi au durata de valabilitate prevăzută în legea aplicabilă la data eliberării lor, după data de 21 septembrie 1996 brevetul de invenţie nr. 79533 nu a mai oferit dreptul exclusiv de exploatare şi nici drepturi ce decurg din calitatea de titular de brevet, respectiv de autor al invenţiei.
Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între 21 septembrie 1996 şi data introducerii acţiunii, 28 noiembrie 2001, reclamanţii oricum nu ar mai fi fost îndreptăţiţi să beneficieze de drepturile patrimoniale conferite de brevetul de invenţie.
Alin. (2) al art. 66 din Legea nr. 64/1991 prevedea că, drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet. În cazul neînţelegerii între părţi, drepturile băneşti se vor stabili potrivit prevederilor art. 61 din prezenta lege.
Conform acestui text, litigiile cu privire la calitatea inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului, din contractele de cesiune şi licenţă, sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 39 şi art. 46, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti şi nu sunt supuse taxei de timbru.
Aşadar, în ceea ce priveşte problema prescripţiei dreptului la acţiune, şi în acest gen de litigii sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun, legea specială neprevăzând altfel.
Prescripţia dreptului la acţiune, pentru drepturile băneşti solicitate de inventatori, atunci când nu s-a ajuns la o înţelegere cu unitatea care a aplicat invenţia, nu începe să curgă de la data concretizării neînţelegerii dintre părţi, negocierea neavând valoarea unei întreruperi a cursului prescripţiei. Din corespondenţa purtată de părţi nu a putut fi dedusă recunoaşterea, de către pârâtă, a dreptului reclamanţilor la despăgubiri, astfel încât să devină incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Dimpotrivă, unitatea pârâtă le-a comunicat reclamanţilor faptul că durata de valabilitate a brevetului de invenţie a expirat iar cererea pentru plata despăgubirilor, partea a II-a, este prescrisă.
De vreme ce, în condiţiile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, inventatorii fuseseră repuşi în termenul general de prescripţie a dreptului de a cere despăgubiri, iar acest termen a început să curgă de la data intrării în vigoare a legii, 11 ianuarie 1992, după data de 11 ianuarie 1995 acţiunea este prescrisă.
Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a apreciat că motivul de recurs nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel făcând aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legale incidente în speţă.
Nu este întemeiat nici motivul de modificare întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerentele hotărârii susţinând soluţia pe care o cuprinde dispozitivul. Susţinerea potrivit căreia reclamanţii ar fi putut să-şi valorifice doar drepturile pentru perioada 1999-2001, trebuie înţeleasă în sensul că instanţa a apreciat, corect, că şi în acest gen de litigii este aplicabil termenul general de prescripţie extinctivă de trei ani.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii date în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii S.B. şi N.I.V.C., a cărui calitate procesuală a fost transmisă moştenitorilor N.D. şi N.A., împotriva deciziei civile nr. 236 din 21 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6868/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5834/2006. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
