ICCJ. Decizia nr. 6215/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6215
Dosar nr. 30949/1/200.
Nr. vechi 13512/2005
Şedinţa publică din 23 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din analiza lucrărilor existente la dosar reţine următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1374 din 10 octombrie 2005 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul contestatoarei R.(S.)M. împotriva sentinţei civile nr. 823 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sentinţă conform căreia s-a respins ca neîntemeiată contestaţia în anularea dispoziţiei nr. 2595 din 25 februarie 2004 emisă de Primarul general al Municipiului Bucureşti şi restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul (teren şi construcţii) situat în Bucureşti, dispoziţia intimatei, reţinând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitoare a contestatoarei.
Pentru aceasta instanţele au avut în vedere că apelanta-contestatoare n-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză deoarece actul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 mai 1924 între J.M. şi A. şi I.S. nu precizează care este obiectul vânzării, din act rezultând doar că imobilul este alcătuit din suprafaţa de 600 mp şi clădire compusă din 2 camere şi magazie, cu toate îmbunătăţirile.
S-a apreciat că în acest mod nu se poate stabili dacă imobilul cumpărat, conform acestui act, este cel a cărui restituire se solicită, cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-a cerut efectuarea unei expertize care să identifice imobilul, vecinătăţile acestuia.
S-a reţinut că acest imobil aparţine în cotă de 5/12 numiţilor P.A. şi P.M., astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1864 din 16 martie 1992 pronunţată de Judecătoria sectorului 1, iar prin sentinţa civilă nr. 12632 din 3 octombrie 1997 a aceleiaşi judecătorii i s-a atribuit lui P.M. în natură întregul imobil compus din 550 mp şi 2 camere cu dependinţe.
În această situaţie Primăria Capitalei a fost înştiinţată la 11 aprilie 2002 despre calitatea de proprietar a susnumitei beneficiare pentru a se ţine cont la soluţionarea notificării formulate de R.M.
S-a considerat de către aceeaşi curte de apel că simpla menţionare în Decizia de trecere în proprietatea statului a cotei de ½ din imobilul de la R.M. nu poate suplini lipsa titlului de proprietate. Faţă de această împrejurare, s-a reţinut că imobilul în litigiu nu se mai află în proprietatea statului pentru ca soluţionarea notificării să se facă în baza Legii nr. 10/2001 deoarece acest act normativ vizează numai imobilele trecute abuzive în proprietatea statului şi care nu au fost încă restituite.
S-a reţinut, potrivit probelor, că actualul proprietar este P.M. care are titlu de proprietate constând în hotărâre judecătorească.
S-a apreciat notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 ca neîntemeiată, susţinându-se că apelanta are posibilitatea de a formula o acţiune în revendicare împotriva actualului proprietar pentru ca, în conformitate cu art. 480 C. civ. să se analizeze titlurile celor două părţi, urmând ca prin hotărâre judecătorească să se stabilească în ce mod este mai bine caracterizat un titlu sau altul de proprietate.
Împotriva susnumitei decizii a curţii de apel a declarat recurs R.M. care a invocat pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. constând în interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi aplicarea greşită a legii în sensul că a demonstrat atât calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, cât şi a dreptului său de proprietate asupra imobilului, preluat abuziv de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Pornind de la dispoziţiile art. 22.1 lit. d) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, recurenta enumeră actele doveditoare.
Astfel, arată că din adresele nr. 594 din 30 aprilie 2001 şi respectiv nr. 10033 din 11 decembrie 2001 emise de D.I.T.L. sector 1, Biroul evidenţă şi arhivă rezultă că a figurat cu rol fiscal deschis pentru cota de ½, în baza sentinţei civile nr. 2067 din 2 iulie 1971, sentinţă ce ţine loc de act de vânzare-cumpărare pentru cealaltă cotă de ½ din imobil.
Apoi, menţionează Decizia prin care imobilul a trecut la stat şi care a avut în vedere „documentaţia... din care rezultă că R.M. deţine în proprietate cota indiviză de ½" şi care urma să treacă fără plată în proprietatea statului cu începere de la 6 decembrie 1974.
Comparând actul autentic de la 20 mai 1924 al autorilor săi în care se menţionează vecinătăţile cu datele furnizate de intimată prin Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală consideră că imobilul revendicat s-a dovedit a fi cel de la intersecţia actualelor străzi M. şi Ş., sector 1, Bucureşti, aşa încât apreciază că n-ar mai fi fost necesară o expertiză de identificare a imobilului.
În acelaşi timp recurenta arată cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în 1992 şi respectiv 1997 de către Judecătoria sector 1 Bucureşti în privinţa numitei P.M., ce le-a anexat la notificarea în cauză, nu îi sunt opozabile, cu atât mai mult cu cât această persoană nu şi-a declarat această proprietate nici la organele fiscale şi nici la Cartea funciară, pentru a nu mai discuta că statul nu putea ceda proprietatea pe care n-o avea, neexistând titlu valabil al acestuia.
Sub acelaşi aspect, recurenta arată că acele hotărâri judecătoreşti au nesocotit că familia P. nu putea dobândi întregul imobil, căci ½ fusese trecut în proprietatea statului încă din 1977, când a fost preluat de la ea, recurenta, cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 223/1974.
Evidenţiază că în ceea ce o priveşte, ea a părăsit legal ţara, cu acordul autorităţilor de la acea vreme, în anul 1965, când şi-a urmat soţul, numit de către Patriarhia Română preot paroh al Bisericii Ortodoxe Române din Cleveland, Ohio, S.U.A., astfel că nu s-a pus nicicând problema plecării frauduloase sau a refuzului de reîntoarcere în ţară. În această condiţie, se arată în acelaşi recurs, preluarea s-a făcut în baza deciziei nr. 2242 din 28 decembrie 1977 cu nerespectarea normelor legale în vigoare la acea dată, aşa încât preluarea făcută de către stat a fost o preluare fără titlu valabil, statul neputând fi proprietarul cotei de ½ înstrăinată ulterior numiţilor P.M. şi P.A.
Deliberând asupra recursului, acesta urmează a fi admis pentru următoarele raţiuni:
Fără îndoială că recurenta-contestatoare şi-a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece este succesoare, conform certificatului de moştenitor nr. 51/2004 eliberat de B.N.P. S.D., Bucureşti, a autoarei cu act autentic datat 19 mai 1924 asupra imobilului, în cotă indiviză de ½.
Caracterul abuziv al preluării în sensul art. 2 din aceeaşi lege este dat de dispoziţia 2242 din 28 decembrie 1977, emisă în temeiul Decretul nr. 223/1974, preluare făcută cu nerespectarea legii chiar de la acea vreme, din moment ce, aşa cum se arată şi prin adeverinţa 3840/B/1990 a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, recurenta a părăsit legal România, când şi-a urmat soţul, ce a fost numit de către Patriarhia Română paroh în Cleveland, Ohio, S.U.A.
Mai mult, Direcţia impozite taxe locale, sector 1, Biroul evidenţă şi arhivă indică rolul fiscal deschis pentru cota de ½ din imobilul aparţinând recurentei, rol deschis în baza sentinţei nr. 2067, pronunţată încă din 1971.
Cu alte cuvinte, prin soluţia dată, s-a făcut o interpretare greşită actelor ce atestă pe recurentă ca proprietară şi s-a ignorat că potrivit art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 sunt numite drept acte doveditoare „orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită...la data preluării abuzive: istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect că bunul aparţine persoanei respective".
Aşadar, în contextul discutat, sunt întrunite condiţiile legii, în raport de care titlul de proprietate al recurentei o legitimează procesual în cauză, independent de virtualele alte titluri ale terţelor persoane, ce nu figurează părţi în prezenta cauză.
De aceea, criticile recurentei, formulate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. sunt întemeiate.
Referitor la criticile formulate de recurentă în notele scrise în legătură cu care se invocă alte temeiuri ale recursului, respectiv pct. 5 şi 7 din art. 304 C. proc. civ., în raport de cele invocate în cererea de recurs, urmează că ele exced cauzei numai şi pentru simplul motiv că nu sunt depuse în termen, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nici nu abordează chestiuni de ordine publică.
Aşadar, se va reţine, însă, că soluţia instanţelor dată pentru nedovedirea calităţii de moştenitor şi respectiv de proprietar asupra imobilului a determinat necercetarea fondului cauzei, astfel că se impune ca, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să se caseze hotărârile pronunţate, cu trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru cercetarea pe fond a pricinii.
În acest scop, instanţa de trimitere va administra orice probă pertinentă, implicit asupra identificării actuale a imobilului şi va ţine cont şi de celelalte critici de fond.
Aşadar, în limitele discutate şi faţă de textele de lege mai sus indicate, se va admite recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 1374 din 10 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 823 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare acestei din urmă instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6390/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 615/2006. Civil → |
|---|
