ICCJ. Decizia nr. 6431/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6431
Dosar nr. 1393/1/2006
Şedinţa publică din 30 iunie 2006
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 576/2001, reclamantul T.E. a solicitat Primăriei municipiului Iaşi restituirea în natură a imobilului situat în Iaşi, compus din două corpuri de casă.
Ca răspuns la notificare, primarul municipiului Iaşi a emis dispoziţia nr. 2908 din 22 decembrie 2003, înregistrată la 5 ianuarie 2004 prin care a respins cererea reclamantului cu motivarea că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.
Împotriva acestei dispoziţii, reclamantul a formulat o contestaţie înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 544 din 27 ianuarie 2004. prin contestaţie au fost chemaţi în judecată Primarul municipiului Iaşi şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 a municipiului Iaşi, solicitându-se anularea dispoziţiei atacate şi obligarea pârâţilor să emită o nouă dispoziţie prin care să se admită cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului notificat.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că a depus acte cu care a dovedit că imobilul revendicat a fost proprietatea tatălui său T.I., al cărui moştenitor este.
Contestaţia a fost admisă în parte, prin sentinţa civilă nr. 399 din 2 iunie 2004 a Tribunalului Iaşi. S-a dispus acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul construit situat în Iaşi, compus din 2 camere cu o suprafaţă utilă de 76,90 mp şi 14 mi gard de fier forjat (conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 491 din 7 octombrie 1974).
Pentru restul imobilului construit şi pentru imobilul neconstruit în suprafaţă de 750 mp s-a dispus restituirea în natură.
Primarul municipiului Iaşi a fost obligat să plătească suma de 4 milioane lei cheltuieli de judecată reclamantului, iar contestaţia faţă de pârâta Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, imobilul în litigiu a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poziţia 194 sub numele T.I. În acest fel, reclamantul a făcut dovada proprietăţii tatălui său asupra imobilului, conform prevederilor art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Reclamantul a depus certificatul de calitate de moştenitor nr. 37 din 17 februarie 2003 cu care a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Întrucât pentru o parte din imobil există un contract de vânzare-cumpărare din 1974, instanţa a dispus restituirea prin echivalent a acesteia şi restituirea în natură a restului din imobil pentru care există contrate de închiriere.
Tribunalul a avut în vedere prevederile art. 2 lit. g), art. 9 şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, contestaţia a fost admisă în parte, numai faţă de Primarul municipiului Iaşi, stabilindu-se lipsa calităţii procesuale a Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, care nu are nici capacitate procesuală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Primarul municipiului Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate.
Apelul a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 16 din 19 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
S-a reţinut că, depunând lista anexă la Decretul nr. 92/1950, reclamantul a făcut dovada indirectă a faptului că imobilul în litigiu a aparţinut autorului său, în acord cu prevederile art. 22.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
De asemeni, instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 9 alin. (2) şi ale art. 27 alin. (3) din Lege nu sunt incidente cauzei şi că instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 9 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Primarul municipiului Iaşi a declarat recurs împotriva acestei sentinţe la data de 28 februarie 2005, respectiv în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Recursul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 martie 2005, când a fost înregistrat sub nr. 3118/2005.
În temeiul art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005, recursul a fost trimis Curţii de Apel Iaşi la data de 23 septembrie 2005, această instanţă, prin Decizia civilă nr. 117 din 9 decembrie 2005 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost din nou înregistrată sub nr. 1393/1 din 19 ianuarie 2006.
Prin cererea de recurs, pârâtul critică Decizia instanţei de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv se susţine, la fel ca şi în apel, că reclamantul nu a dovedit cu acte valide potrivit legii civile române că tatăl său a fost proprietarul imobilului notificat, pentru a beneficia de măsuri reparatorii în virtutea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Recurentul susţine că nici Legea şi nici Normele de aplicare a ei nu prevăd posibilitatea dovedirii proprietăţii în mod indicat, prin acte din care se deduce dreptul de proprietate. Se citează prevederile art. 22.1 lit. a) şi d) şi un punct de vedere cu privire la acestea, exprimat de Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, în sensul că proprietatea se dovedeşte cu unul dintre actele prevăzute de art. 22.1 lit. a) şi d), coroborate cu alte acte care atestă deţinerea proprietăţii la data preluării precum şi cu alte dovezi care să permită autorităţii învestite cu soluţionarea notificării să-şi formeze convingerea că notificatorul sau autorul lui este persoană îndreptăţită, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Recurentul contestă calitatea de dovezi indirecte a anexelor la decretul de naţionalizare, în condiţiile în care persoana menţionată acolo, respectiv T.I., nu poate fi tatăl reclamantului, despre care s-au depus dovezi că decedase la 12 iulie 1944
Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează.
În soluţionarea cauzei şi pentru a răspunde motivului de recurs invocat este necesară rezolvarea unei probleme de drept, în aplicarea corectă a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Întrucât cererea de restituire a imobilului formulată prin notificare a fost respinsă de Primăria municipiului Iaşi pentru că nu s-a dovedit calitatea de proprietar a autorului reclamantului este necesar a se stabili ce se înţelege prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în sensul legii aplicabile.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, „actele doveditoare ale dreptului de proprietate... vor fi depuse ca anexe la notificare".
Deoarece textul citat nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele din materia acţiunii în revendicarea imobiliară.
Întrucât textul legal se referă la „actele doveditoare" rezultă că acesta are în vedere înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă de proprietate.
Din această perspectivă, anexa la Decretul nr. 92/1950 în care apare numele T.I. nu reprezintă, în sensul legii, „act doveditor al dreptului de proprietate".
Prezumţia simplă de proprietate invocată de instanţa de fond şi acceptată de instanţa de apel, întemeiază pe această menţiune din anexa la decretul de naţionalizare nu este suficientă, în condiţiile concrete ale cauzei, pentru a justifica soluţia pronunţată.
Este adevărat că art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, explicând sintagma „acte doveditoare" enumeră şi alte înscrisuri decât cele de la lit. a) şi b), dar acestea vizează, în principal, aspectul dovedirii persoanei deţinătoare a proprietăţii la momentul preluării ei abuzive. Se menţionează, cu titlu de exemplu, extrasul de carte funciară, istoricul de rol fiscal, procesul verbal de preluare ori orice act emanând de la o autoritate din perioada preluării, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea la acel moment, persoanei îndreptăţite.
Astfel, reclamantul a depus şase procese verbale încheiate cu ocazia preluării imobilului, respectiv: două procese-verbale din 20 aprilie 1950 de preluare a apartamentelor nr. 1 şi 2, două procese verbale din 21 aprilie 1950 privind preluarea apartamentelor nr. 1 şi 4, un proces-verbal din 25 noiembrie 1950 în care s-a consemnat preluarea terenului în suprafaţă totală de 750 mp din care 315 mp teren construit şi 435 mp curte, precum şi un proces verbal din 20 septembrie 1956 privind preluarea corpului II de casă, compus din patru camere şi mansardă.
În nici unul din aceste procese verbale nu figurează numele autorului reclamantului ca proprietar sau deţinător. Ele sunt semnate de chiriaşii care ocupau apartamentele la momentul preluării şi respectiv de reprezentanţii unei unităţi militare care ocupa corpul II de casă în anul 1956 când a fost preluat.
De altfel, dintr-un certificat eliberat în anul 1929 rezultă că T.I.I. zis I. locuia pe strada E. nr. 33, într-un imobil vecin cu cel naţionalizat, iar din actul de deces rezultă că acesta nu mai trăia la momentul preluării (decedase la 12 iulie 1944).
În aceste condiţii este evident că se impune suplimentarea probatoriului pentru a se dovedi că persoana menţionată în anexa la decretul de naţionalizare este chiar tatăl reclamantului. Aceasta şi în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată după modificarea şi completarea ei prin Legea nr. 247/2005, care stabileşte că persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Pentru aceste considerente se va admite recursul, se va casa Decizia instanţei de apel şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe (art. 313 şi art. 315 C. proc. civ.).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Iaşi împotriva deciziei civile nr. 16 din 19 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6993/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 661/2006. Civil → |
|---|
