ICCJ. Decizia nr. 6492/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6492
Dosar nr.6431/111/2006
Şedinţa publică din 9 octombrie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra prezentului recurs care constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 11 octombrie 2006, pe rolul Tribunalului Bihor reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani pentru pârâtul P.V.F.
Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 38 lit. a), art. 39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată de OG nr. 5/2006.
În fapt s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Anglia la data de 31 mai 2006 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară şi ratificat prin Legea nr. 369/2003.
Tribunalul Bihor, prin sentinţa civilă nr. 170/C din 12 februarie 2007 a respins acţiunea ca nefondată.
S-a reţinut că:
- dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu sunt imperative, iar potrivit art. 2 din Protocolul 4 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât pentru măsuri necesare într-o societate democratică şi care vizează securitatea naţională, siguranţa şi sănătatea publică, prevenirea faptelor penale sau protejarea drepturilor şi libertăţilor altei persoane.
În raport de datele speţei nu s-a considerat necesară o asemenea restrângere.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 159/2007 din 26 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
S-a reţinut că art. 52 din Legea nr. 248/2005 se referă la data aderării României la Uniunea Europeană şi de altfel nu s-a dovedit că pârâta s-a aflat în vreuna din situaţiile care impun o asemenea limitare într-o societate democratică.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat în termen recurs.
Criticile în fapt s-au referit în esenţă, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulaţie are loc cu respectarea unor obligaţii impuse de lege şi limitările aduse acestui drept şi permise de Legea nr. 248/2005 nu contravin nici normelor constituţionale (art. 53) şi nici reglementărilor internaţionale care consacră acest drept.
S-a arătat că migraţia ilegală care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui alt stat sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de şedere în acel stat este o problemă de interes public şi deci supusă limitărilor.
S-a mai susţinut că împrejurarea că România a devenit stat membru al Uniunii Europene după 1 ianuarie 2007 nu înlătură aplicarea dispoziţiilor invocate, de vreme ce România a negociat o perioadă de tranziţie de 2-7 ani (care curge de la 1 ianuarie 2007) la capitolul libera circulaţie a persoanelor şi care permite ca unele state să ia măsuri restrictive pentru cetăţenii lor pe o perioadă de 2 ani şi după momentul aderării.
Criticile formulate se pot încadra în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor români nu este un drept absolut, el trebuind să se exercite cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) din Constituţia României, care îl consacră.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie.
Dacă s-ar fi dorit o asemenea consecinţă, legiuitorul ar fi stipulat în mod expres că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1 al Tratatului Comunităţii Europene prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor U.E. şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, publicată în Jurnalul oficial al U.E. din Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, solicită prin art. 27 că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Împrejurarea că pentru unele ţări, printre care şi România, s-a stabilit un termen de tranziţie pentru îndeplinirea unor criterii (rămase neacoperite la momentul aderării) în vederea asimilării principiilor şi normelor europene, cunoscute generic sub titulatura „Qequis communautaire" nu schimbă datele problemei cât priveşte regimul juridic aplicabil exercitării libertăţii de circulaţie în spaţiul european.
În această materie, normele comunitare citate devin aplicabile de la 1 ianuarie 2007, directiva menţionată fiind transpusă în legislaţia internă prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene în Spaţiul Economic European (publicată în M. Of. la 21 decembrie 2005 şi aprobată prin Legea nr. 260/2005, cu modificările şi completările aduse de OG nr. 30/2006.
Potrivit principiului consacrat în art. 20 din Constituţia României, se va aplica cu preeminenţă norma de drept comunitar faţă de norma internă cu care se află în contradicţie.
Ca urmare, instanţele au constatat în mod legal şi temeinic că în cauză reclamanta nu a făcut dovada în condiţiile art. 1169 C. civ. a existenţei vreunei situaţii care să impună măsura restrângerii acestei libertăţi în ce priveşte pe pârât.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. s-a respins recursul pentru considerentele mai sus arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 159 din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2007.
← ICCJ. Decizia nr. 6528/2006. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6496/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
---|