ICCJ. Decizia nr. 6731/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6731
Dosar nr. 5558/111/2006
Şedinţa publică din 17 octombrie 2007
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub 5558/111/2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâtul B.S., ca urmare a faptului că aceasta a fost returnat din Franţa, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentinţa civilă nr. 140/C din 6 februarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând în motivarea soluţiei faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulaţie al persoanelor, restrângerea exerciţiului acestui drept fiind posibilă în condiţii restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranţa publică.
În aceste condiţii, dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 248/2005 şi-au încetat aplicabilitatea.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a susţinut că singura condiţie prevăzută de art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, este aceea a returnării cetăţeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiţioneze instituirea restricţiei de alte cerinţe.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 194 din 10 mai 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, deşi pârâta a fost returnată din Franţa la o dată anterioară aderării României la Uniunea Europeană şi că regula de drept aplicabilă unei situaţii juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă şi-a găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Simpla neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia, ieşirea de pe teritoriul ţării nu este de natură a constitui, în sine, o conduită care să constituie, prin ea însăşi, o măsură de limitare a libertăţii de circulaţie. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulaţie implică existenţa unei ameninţări serioase la cerinţele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societăţii.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, conform art. 2 din Protocolul nr.4, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, exercitarea dreptului la libera circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitate naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei.
Or, raportat la aceste aspecte, depăşirea termenului de şedere legală de către intimat, nu impune luarea măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de către apelantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii şi îngrădirea exerciţiului dreptului la libera circulaţie, pentru securitate naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei.
Astfel, dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiţii, aspect ce rezultă şi din art. 25 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi la posibilitatea restrângerii lor.
În ce priveşte aprecierea de către instanţă a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţie, s-a arătat că sancţiunea impusă de legea internă (art. 38 al Legii nr. 248/2005), nu vine în conflict cu reglementarea internaţională, întrucât măsura solicitată a fi dispusă pe cale judecătorească, se constituie într-o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, fiind justificată de interesul public (aşa cum se prevede în art. 2 paragrafele 3 şi 4 din Protocolul nr.4).
De asemenea, s-a făcut referire la Directiva 2004/38/CE, susţinându-se că aceasta nu face parte din dreptul intern, impunând statelor o obligaţie de rezultat, de a o transpune.
În plus, prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie, conform art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu se încalcă dreptul comunitar privind libera circulaţie, deoarece este vorba de o măsură dispusă cu privire la propriul resortisant şi nu faţă de resortisanţii altor state membre ale U.E.
Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispoziţiilor de drept material şi a reglementării internaţionale în soluţionarea cauzei.
Recursul este nefondat.
Susţinerea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele de drept internaţional.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora", iar în paragraful 4 al aceluiaşi articol, se prevede că dreptul la liberă circulaţie poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertăţii de circulaţie, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării (determinat de şederea ilegală), pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei internaţionale.
De aceea, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea internaţională, dând preeminenţă acesteia din urmă.
La această interpretare o obligau dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
În consecinţă, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului internaţional, libertatea de circulaţie poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii şi a exigenţelor impuse de art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţie, situaţie neregăsită în speţă.
În ce priveşte susţinerea că normele comunitare (Directiva 2004/38/CE) nu ar fi incidente în speţă, deoarece ele nu au fost transpuse încă în legislaţia internă, trebuie observat că, aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 194/A din 10 mai 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6735/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6727/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
