ICCJ. Decizia nr. 6739/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6739
Dosar nr. 40.759/3/2006
Şedinţa publică din 17 octombrie 2007
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub 40759/3/2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta M.M.C., ca urmare a faptului că aceasta a fost returnată din Elveţia, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentinţa civilă nr. 7 din 8 ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând în motivarea soluţiei faptul că, potrivit dispoziţiei înscrise în art. 2 din cel de-al patrulea Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul la libera circulaţie este garantat, prevăzându-se totodată că restrângerea exercitării acestui drept este posibilă numai atunci când este vorba de măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice.
Aceste cerinţe s-a constatat a nu fi îndeplinite în speţă, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei care să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Returnarea pârâtei din Elveţia, în baza acordului dintre România şi această ţară, privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâtei. Această ingerinţă nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a susţinut că singura condiţie prevăzută de art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, este aceea a returnării cetăţeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiţioneze instituirea restricţiei de alte cerinţe.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 239 din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, simpla neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia, ieşirea de pe teritoriul ţării nu este de natură a constitui, în sine, o conduită care să constituie, prin ea însăşi, o măsură de limitare a libertăţii de circulaţie. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulaţie implică existenţa unei ameninţări serioase la cerinţele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societăţii.
Aşa cum în mod corect a stabilit instanţa de fond, conform art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, exercitarea dreptului la libera circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitate naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei.
Or, raportat la aceste aspecte, depăşirea termenului de şedere legală de către intimat, nu impune luarea măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de către apelantă.
S-a apreciat de asemenea, că, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, au devenit aplicabile cetăţenilor români, prevederile Directivei 2004/38/CE, care impune limitarea dreptului la libera circulaţie pentru situaţii extreme, iar dreptul intern trebuie să cedeze supremaţia normelor comunitare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii şi îngrădirea exerciţiului dreptului la libera circulaţie.
Astfel, dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiţii, aspect ce rezultă şi din art. 25 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi la posibilitatea restrângerii lor.
De asemenea, din Declaraţia universală a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rezultă acelaşi aspect, în legătură cu posibilitatea îngrădirii prin lege, a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor umane.
În ce priveşte aprecierea de către instanţă a aplicabilităţii Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod greşit, faţă de împrejurarea că Elveţia (stat de pe teritoriul căruia a fost expulzată pârâta) nu face parte din Uniunea Europeană, pentru a fi aplicate normele comunitare.
Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispoziţiilor de drept material.
Recursul este nefondat.
Susţinerea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele dreptului de drept internaţional.
Astfel, dispoziţiile invocate, din legislaţia internă, vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora", iar în paragraful 4 al aceluiaşi articol, se prevede că dreptul la liberă circulaţie poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertăţii de circulaţie, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării (determinat de şederea ilegală pe teritoriul altui stat), pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei internaţionale.
De aceea, în conflictul care apare între norma internă şi cea internaţională, trebuie să fie acordată preeminenţă acesteia din urmă.
La această interpretare obligă dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Considerentul instanţei de apel referitor la incidenţa normei comunitare (în speţă, Directiva 2004/38/CE) este într-adevăr eronat, în condiţiile în care expulzarea pârâtei s-a făcut de pe teritoriul Elveţiei, care nu este stat membru al Uniunii Europene.
Această inadvertenţă în motivarea soluţiei, nu este însă de natură să conducă la nelegalitatea deciziei, întrucât subzistă argumentele referitoare la aplicabilitatea reglementării internaţionale, care se impune în raport de dreptul intern (mult mai restrictiv în ce priveşte posibilităţile de exercitare a unui drept fundamental, cum este cel referitor la libera circulaţie a persoanei).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 239 din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6866/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6637/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
