ICCJ. Decizia nr. 7328/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7328
Dosar nr. 4293/1/2006
Şedinţa publică din 21 septembrie 2006
Constată că la data de 14 iulie 2004, O.M.A. şi O.M.C. au formulat contestaţie, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 2893, împotriva dispoziţiei nr. 14418 din 10 iunie 2004 emisă de Primarul municipiului Craiova, solicitând anularea acesteia.
În motivarea cererii, contestatorii au arătat că în mod nejustificat le-a fost respinsă notificarea pe considerentul că nu ar fi făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, având în vedere că imobilul a cărui restituire au cerut-o a aparţinut bunicilor acestora.
Prin sentinţa nr. 1156 din 8 iulie 2005, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia atacată şi a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, compus din trei corpuri de clădire şi teren în suprafaţă de 1.514 mp (individualizat conform raportului de expertiză efectuat în cauză).
Pentru pronunţarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut, pe baza probelor administrate, că imobilul în discuţie a aparţinut autoarei reclamanţilor (bunica acestora, C.A.), de la care bunul a fost preluat prin naţionalizare. S-a constatat că preluarea a fost abuzivă şi că bunul face astfel obiectul Legii nr. 10/2001.
În acelaşi timp, contestatorii au făcut dovada vocaţiei lor succesorale prin certificatul de moştenitor nr.83/1996, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 aceştia fiind consideraţi şi repuşi în termenul de acceptare a succesiunii autoarei lor, cu privire la bunurile ce intră în sfera de reglementare a acestei legi.
Împotriva sentinţei au declarat apel Primarul şi Primăria municipiului Craiova, care au formulat critici de nelegalitate susţinând greşita anulare a dispoziţiei.
S-a arătat în acest sens, că soluţionarea notificării s-a realizat în mod corect, în condiţiile în care dosarul notificanţilor nu a cuprins acte doveditoare care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului al autoarei reclamanţilor şi nici acte prin care să fie dovedită în mod cert calitatea de moştenitori a acestora.
Or, de la data intrării în vigoare a HG nr. 498/2003 şi până la data de 10 iunie 2004, când a fost emisă dispoziţia, intimaţii nu au depus acte în sprijinul pretenţiilor lor, astfel încât soluţia nu putea fi decât în sensul respingerii notificării.
Prin Decizia nr. 50 din 20 ianuarie 2006 Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a respins apelul declarat, apreciind asupra caracterului nefondat al criticilor.
Astfel, s-a constatat că prin actele depuse la dosarul cauzei, respectiv, cartea funciară din 1940 a imobilului, actul de partaj şi tranzacţie înscris la Tribunalul Dolj sub nr. 732 din 19 februarie 1938, s-a făcut dovada că imobilul a aparţinut autoarei intimaţilor şi că acesta a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950.
De asemenea, potrivit certificatelor de stare civilă şi certificatului de moştenitor, reclamanţii au probat că sunt succesorii fostului proprietar al imobilului.
În ce priveşte susţinerea apelanţilor potrivit căreia actele doveditoare nu au fost depuse în termen legal, ea a fost înlăturată considerându-se pe de o parte, că pârâţii nu au dovedit afirmaţiile lor şi pe de altă parte, că reclamanţii au fost repuşi oricum în termen prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanţi, criticile acestora privind următoarele aspecte:
- Soluţia are caracter nelegal având în vedere că dispoziţia de respingere, contestată de reclamanţi, a fost emisă în conformitate cu prevederile legii speciale de reparaţie şi ale HG nr. 498/2003, în condiţiile în care la data soluţionării, dosarul de notificare nu cuprindea actele doveditoare în privinţa dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitori a solicitanţilor;
- Hotărârea este nelegală deoarece pe de o parte, actele doveditoare au fost depuse în timpul litigiului, iar pe de altă parte, autoritatea locală nu a făcut altceva decât să emită o dispoziţie, în condiţiile legii, prin care să soluţioneze notificarea;
- Instanţele au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti pronunţând o soluţie privind restituirea în natură a imobilelor, întrucât competenţa de restituire a acestor bunuri, solicitate potrivit Legii nr. 10/2001 revine Comisiei de aplicare a legii speciale, ori comisia nu a analizat notificarea sub acest aspect, ci doar sub acela al calităţii de persoane îndreptăţite a solicitanţilor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
- Stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor s-a făcut în mod corect, având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (2), cu referire la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi probele la care s-au raportat instanţele fondului.
Potrivit textelor de lege menţionate, sunt îndreptăţiţi să ceară restituirea imobilelor, moştenitorii persoanelor fizice ale căror bunuri au fost preluate în mod abuziv de către stat.
Or, aşa cum au reţinut instanţele de fond, prin mijloacele de probă administrate în cauză, s-a demonstrat faptul că imobilul ce a constituit obiect al notificării, a aparţinut bunicii reclamanţilor, fiind naţionalizat (şi deci, preluat abuziv în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001).
Reclamanţii, ca succesori ai proprietarului deposedat, şi-au justificat astfel calitatea în a pretinde restituirea bunului.
- Susţinerea recurenţilor în sensul că probele administrate în faza judiciară nu puteau fi luate în considerare, este neîntemeiată.
Faptul că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 (şi în executarea acestora, HG nr. 498/2003) au stabilit un termen pentru depunerea, ca anexă la notificare, a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor, nu înseamnă că astfel de înscrisuri nu mai pot fi administrate în procedura judiciară.
Termenul a fost instituit de legiuitor pentru faza prealabilă, cu scopul asigurării celerităţii în rezolvarea notificărilor.
Nerespectarea termenului în această etapă nu poate fi sancţionată însă, prin decăderea din dreptul de a administra probe în faţa instanţei de judecată.
Posibilitatea legală, a atacării actului unităţii deţinătoare înseamnă, în cadrul unui acces efectiv la instanţă, dreptul părţii de a demonstra nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei şi în raport de probe noi.
Altminteri, calea de atac ar fi lipsită de conţinut, iar recursul la instanţă ar rămâne pur formal, dacă cenzurarea actului s-ar realiza doar pe baza probelor anexate notificării, aflate în dosarul unităţii deţinătoare.
Consecinţa unei astfel de interpretări ar consta în îngrădirea nejustificată a accesului la justiţie şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, în reglementarea dată de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În procedura judiciară declanşată de reclamanţi, nemulţumiţi de rezolvarea dată notificării lor, desfăşurarea judecăţii se realizează după regulile şi principiile care guvernează procesul civil.
De aceea, încuviinţând probe în susţinerea pretenţiilor şi recunoscând valoarea probatorie înscrisurilor, instanţele de fond au procedat corect.
- Critica recurenţilor referitoare la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prin pronunţarea soluţiei de restituire a imobilului este de asemenea, nefondată.
Soluţionând contestaţia împotriva dispoziţiei primarului, instanţa a exercitat controlul reglementat de Legea nr. 10/2001 împotriva unor astfel de acte.
În procedura prevăzută de acest act normativ, unităţile deţinătoare au competenţă în a dispune restituirea imobilelor sau a stabili măsuri reparatorii prin echivalent numai într-o fază prealabilă sesizării instanţei.
Depăşindu-se această etapă şi recurgându-se la procedura judiciară, instanţa este cea chemată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie, să stabilească norma legală aplicabilă situaţiei de fapt deduse judecăţii. Aceasta înseamnă, cu referire la materia imobilelor preluate abuziv, că instanţa este cea care apreciază în legătură cu modalitatea de reparaţie ce se cuvine persoanei îndreptăţite.
De altfel, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte expres că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire".
Rezultă că prin critica formulată, recurenţii au ignorat atât dispoziţiile unei legi speciale, cât şi regulile fundamentale privind funcţia jurisdicţională a instanţei de judecată.
În procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, emiţând dispoziţia prin care soluţionează notificarea, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive, ci în numele persoanei juridice, care este unitatea administrativ-teritorială notificată.
Prin cenzurarea actului emis în aceste condiţii, instanţa nu intră în sfera unei alte puteri ci îşi îndeplineşte, astfel cum s-a menţionat deja, funcţia jurisdicţională.
Pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate formulate au caracter nefondat, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Primarul municipiului Craiova şi Primăria municipiului Craiova împotriva deciziei civile nr. 50 din 20 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Craiova.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7383/2006. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 7321/2006. Civil → |
|---|
