ICCJ. Decizia nr. 7892/2006. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7892
Dosar nr. 3682/1/2006
Şedinţa publică din 6 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2004 pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi reclamantul A.P. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA Galaţi, solicitând instanţei arbitrale ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 250 dolari S.U.A. la cursul oficial din ziua plăţii, reprezentând plata pentru prestaţiile de reprezentare a pârâtei în faţa instanţelor judecătoreşti, reactualizată cu rata inflaţiei.
Prin hotărârea nr. 18 din 19 mai 2004, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi şi-a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul arbitral a reţinut următoarele:
Legea nr. 2/1991, în vigoare la data executării convenţiei încheiate între reclamant şi pârâtă, permitea consilierilor juridici desfăşurarea de activităţi prin cumul de funcţii, iar Legea nr. 130/1999 prevedea posibilitatea prestării muncii prin încheierea de convenţii civile de prestări servicii.
În cauză sunt însă aplicabile dispoziţiile Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, iar clauza compromisorie inserată în contractul din 26 ianuarie 1999 este inadmisibilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1256 din 2 septembrie 2005 Tribunalul Galaţi şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi, pentru următoarele considerente:
Din contractul încheiat între părţi reiese intenţia acestora de a încheia o convenţie civilă, şi nu un contract individual de muncă, ceea ce atrage competenţa instanţelor comune de soluţionare a diferendelor apărute în executarea convenţiei.
Voinţa părţilor, exprimată în contract, a fost aceea ca eventualele litigii să se soluţioneze de către Curtea de Arbitraj, conform art. 340 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 4 F din 30 ianuarie 2006, Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă apărut între Tribunalul Galaţi şi Curtea de Arbitraj, a stabilit în favoarea acesteia din urmă competenţa soluţionării cauzei, pentru următoarele considerente:
Raporturile dintre părţi sunt izvorâte dintr-o convenţie civilă, care nu intră sub incidenţa art. 69 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă; nu sunt conflicte de muncă conflictele dintre unităţile şi persoanele care prestează diferite activităţi acestora, în temeiul altor contracte decât cele de muncă, în care trăsătura fundamentală este raportul de subordonare dintre angajator şi angajat.
În speţă, înscrisul denumit convenţie atestă existenţa unei varietăţi de contract de prestări servicii, cu obiect bine definit, obligaţii clar stabilite pentru fiecare parte, modalitatea de plată, cuantificarea plăţilor în funcţie de fiecare prestaţie, cu clauză penalizatoare, convenindu-se şi durata acestui contract, iar temeiul de drept al încheierii contractului a fost Legea nr. 2/1991.
Convenţia conţine şi clauza compromisorie conform căreia orice litigii dintre părţi vor fi soluţionate de Arbitrajul de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta, formulând următoarele critici, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Legea nr. 130/1999, care reglementează unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, prevede că o persoană fizică poate presta muncă fie în baza unui contract individual de muncă (art. 1), fie în baza unei convenţii civile de prestări servicii (art. 3), ambele încheindu-se în formă scrisă.
Raporturile juridice de muncă sunt relaţiile sociale care iau naştere între o persoană fizică, pe de o parte, şi o persoană juridică, pe de altă parte, în cadrul cărora prima persoană se obligă să presteze o anumită muncă în folosul celei de a doua, care la rândul său se obligă să o remunereze.
Raporturi juridice de muncă sunt cele izvorâte din contractul individual de muncă şi, ca excepţie, din convenţia civilă de prestări servicii.
În situaţiile în care între părţi s-a încheiat o convenţie civilă de prestări servicii prin care se desfăşoară anumite activităţi în schimbul unei renumeraţii, această convenţie este tot o formă a raporturilor juridice de muncă.
Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat.
Convenţia încheiată între părţi nr. 277 din 22 ianuarie 2000 a avut ca obiect reprezentarea societăţii în faţa instanţelor judecătoreşti în procesele civile şi comerciale având ca obiect evacuarea din anumite spaţii comerciale şi revendicarea unui imobil.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă (în vigoare la data încheierii convenţiei), munca putea fi prestată prin încheierea unor convenţii civile de prestări servicii.
Prin HG nr. 935/1999, emisă în baza art. 23 din Legea nr. 130/1999, s-au stabilit condiţiile în care pot fi încheiate convenţiile civile de prestări servicii, în care pot presta persoanele care nu încheie contracte individuale de muncă.
Analizând clauzele actului „convenţie" încheiat între părţile în litigiu, se constată că acesta are caracterul unei convenţii civile de prestări servicii şi nu al unui contract individual de muncă.
Astfel, din convenţie lipsesc clauze obligatorii unui contract de muncă, iar una dintre clauzele existente prevede: „convenţia poate fi reziliată sau modificată numai prin acordul părţilor sau ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forţă majoră".
Rezilierea unei convenţii reprezintă o modalitate de încetare a unei convenţii cu caracter civil, pe când încetarea contractului individual de muncă, precum şi condiţiile în care operează, sunt reglementate de Codul muncii.
Pe de altă parte, prin Legea nr. 168/1999, conflictele de muncă sunt clasificate în conflicte de interese şi conflicte de drepturi.
Sunt conflicte de drepturi ale salariaţilor acele conflicte care au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă (art. 5).
Ceea ce este esenţial pentru conflictele de drepturi este calitatea părţilor, care nu pot fi decât salariaţii şi unitatea (angajatorul).
În cazul convenţiilor civile de prestări servicii, persoana care prestează munca în baza convenţiei civile nu dobândeşte calitatea de salariat, deci nu are drepturile şi obligaţiile pe care această calitate le presupune şi care sunt specifice unui contract individual de muncă.
Astfel, nu are dreptul la salariu, ci la o remuneraţie, chiar dacă drepturile sale băneşti se plătesc din fondul de salarii (art. al 3 din Legea nr. 130/1999); nu are dreptul la concediu de odihnă sau studii; activitatea desfăşurată nu constituie vechime în muncă şi nici în specialitate; nu răspund material şi disciplinar ci, civil; nu beneficiază la încetarea activităţii de drepturile prevăzute pentru şomeri [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 130/1999].
De altfel, chiar prin motivele de recurs se recunoaşte faptul că între părţi s-a încheiat o convenţie civilă de prestări servicii.
Convenţia civilă reprezentând, prin urmare, o formă de prestare a muncii, distinctă de contractul individual de muncă, dispoziţiile legale care îi sunt aplicabile sunt cele ale Codului civil şi nu cele ale jurisdicţiei muncii care are ca obiect rezolvarea litigiilor care se nasc în legătură cu încheierea, executarea şi încetarea contractului de muncă, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre parteneri sociali, stabilite potrivit Codului muncii.
Faptul că şi convenţia de prestări servicii reprezintă, prin excepţie, un temei de prestare a muncii, nu atrage incidenţa jurisdicţiei muncii şi competenţa materială absolută stabilită de dispoziţiile procedurale speciale referitoare la conflictele de muncă.
Constatând, prin urmare, că actul încheiat între părţi are natura unei convenţii civile de prestări servicii, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile codului civil şi nu cele de dreptul muncii, Curtea apreciază că sentinţa recurată prin care s-a soluţionat conflictul negativ de competenţă de competenţă, a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiile legale incidente.
În baza art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA Galaţi împotriva sentinţei nr. 4 F din 30 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Galaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7900/2006. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 748/2006. Civil → |
|---|
