ICCJ. Decizia nr. 8410/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8410
Dosar nr. 6100/105/2006
Şedinţa publică din 13 decembrie 2007
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 30 iunie 2006 reclamantul T.R. a chemat în judecată Municipiul Ploieşti, prin Primar solicitând ca pârâtul să fie obligat să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului proprietatea sa situat în Ploieşti, compus din terenul în suprafaţă de 1540 mpşi construcţiile existente pe acesta.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că imobilul menţionat a aparţinut bunicului matern F.I.I. şi a fost naţionalizat, regăsindu-se la poziţia nr. 151 din anexă. Notificarea prin care a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001 i-a fost respinsă prin dispoziţia nr. 4036/2004, cu motivarea că imobilul face parte din domeniul public şi că nu a făcut dovada calităţii de moştenitor.
Această dispoziţie a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 160/2005 pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care s-a constatat că reclamantul are dreptul să beneficieze de despăgubiri pentru imobilul în litigiu care este ocupat de o grădiniţă de copii.
Sentinţa a fost modificată în parte prin Decizia civilă nr. 800/2005 a Curţii de Apel Ploieşti, în sensul înlăturării obligării pârâţilor Primăria Ploieşti şi Serviciul Public Finanţe Locale şi Administrarea Patrimoniului la plata de despăgubiri.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii se află în prezent pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 23 septembrie 2005 reclamantul a transmis o nouă cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, prin care a solicitat emiterea unei dispoziţii privind restituirea în natură a imobilului, fără a primi vreun răspuns.
Pârâtul în cauză a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că reclamantul a mai formulat o notificare pentru acelaşi imobil, soluţionată prin hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri.
Pârâtul a invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la existenţa hotărârii judecătoreşti menţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 1608 din 18 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova s-au respins excepţiile invocate.
S-a admis în parte acţiune a formulată în prezenta cauză, astfel cum a fost precizată şi a fost obligat pârâtul „să soluţioneze prin emiterea unei dispoziţii motivate notificarea înaintată de reclamant şi înregistrată sub nr. 304 din 22 septembrie 2005, privind imobilul situat în Ploieşti, judeţul Prahova, notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură a respectivului bun". A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata de daune cominatorii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că nu există identitate de obiect şi cauză între dosarul având ca obiect contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 4036/2004 şi prezenta cauză; de asemenea, nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în condiţiile în care art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 a făcut posibilă restituirea în natură a imobilului afectat exclusiv activităţii de învăţământ.
Primăria municipiului Ploieşti, prin Primar, a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate în cauză susţinând că dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât a fost deja emisă o dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, neexistând un temei legal pentru emiterea unei noi dispoziţii.
S-a mai susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât pe rolul instanţelor s-a mai aflat soluţionarea unei acţiuni cu acelaşi obiect şi părţi, iar formularea prezentei acţiuni apare ca inadmisibilă, având în vedere că a emis dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 ce a fost contestată în instanţă şi formează obiectul unui dosar, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
Prin Decizia civilă nr. 169 din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că reclamantul avea dreptul legal de a formula o nouă notificare în contextul modificării alin. (5) al art. 16 prin Legea nr. 247/2005, iar apelantei îi revenea obligaţia legală, în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, de a soluţiona această nouă notificare printr-o dispoziţie emisă de primar.
S-a reţinut că nu poate fi avută în vedere susţinerea apelantei potrivit căreia acţiunea este inadmisibilă, în contextul în care prima dispoziţie emisă a fost anulată definitiv iar împrejurările de fapt şi de drept avute în vedere la emiterea acelei dispoziţii au fost radical schimbate prin legea nouă, în sprijinul acestei susţineri venind şi dispoziţiile art. II din Legea nr. 247/2005, scopul unei asemenea prevederi constituindu-l cenzurarea acestor dispoziţii pentru a da eficienţă posibilităţii de restituire în natură a imobilelor menţionate în anexa 2.
Instanţa de apel a considerat că nu poate fi reţinută existenţa autorităţii de lucru judecat, obiectul celor două cauze fiind diferit.
Primăria municipiului Ploieşti, prin Primar, a declarat recurs împotriva deciziei pronunţată în apel, considerând-o nelegală şi netemeinică, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine, în esenţă, că art. 16 din Legea nr. 247/2005, reţinut în motivarea celor două hotărâri, nu poate fi aplicat în speţa dedusă judecăţii deoarece apelanta a emis o dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu şi pentru acelaşi motiv emiterea unei noi dispoziţii nu are temei legal.
Apelanta mai susţine că acţiunea din prezenta cauză este inadmisibilă, având în vedere că dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 a fost contestată în instanţă, cauza fiind pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind astfel incidentă în cauză excepţia autorităţii de lucru judecat.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului, motivat de faptul că nu au fost indicate motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul.
Pe fondul pricinii, intimatul a solicitat respingerea recursului.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentanta recurentei a precizat temeiul legal al recursului ca fiind pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile invocate şi având în vedere prevederile legale aplicabile, se constată că recursul declarat în cauză este fondat, în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţele anterioare făcând o aplicare greşită a legii.
În cazul imobilelor prevăzute prin dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru care s-au stabilit despăgubiri anterior Legii nr. 247/2005 nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 în sensul că ar fi necesară o nouă notificare, pentru a se dispune restituirea în natură, urmată de obligaţia entităţii deţinătoare de a emite o decizie sau dispoziţie motivată.
Într-un asemenea caz sunt aplicabile doar dispoziţiile proprii ale Legii nr. 247/2005 cuprinse în art. II alin. (1), în sensul că Decizia sau dispoziţia emisă în ipoteza de mai sus pot fi atacate în justiţie în termenul prevăzut de acest text de lege.
Aceasta este situaţia şi în cauza de faţă, chiar dacă dispoziţia anterioară emisă de pârâtă se limita la a respinge cererea de restituire în natură, pentru că a fost modificată în justiţie, în sensul că s-au stabilit despăgubiri băneşti.
În acest sens trebuia calificată acţiunea introdusă de reclamantul din prezenta cauză, care are ca scop tocmai restituirea în natură a imobilului, nepermisă anterior, finalitate care nu poate fi atinsă pe o altă cale decât cea special reglementată prin art. II din Legea nr. 247/2005.
Obligând pârâta în cauză să emită o dispoziţie motivată prin care să se pronunţe asupra notificărilor formulate de reclamant în temeiul exclusiv al Legii nr. 247/2005, instanţele au calificat greşit cererea dedusă judecăţii şi au instituit în sarcina pârâtei o obligaţie pe care legea nu o prevedea.
De menţionat că faţă de calificarea dată cererii, chiar greşită, hotărârea este supusă apelului şi recursului, de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că se impune casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Prahova, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi art. 313 C. proc. civ., şi cu observarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Ploieşti împotriva deciziei nr. 169 din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 1608 din 18 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 844/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 837/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
