ICCJ. Decizia nr. 8559/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8559
Dosar nr. 8022/1/200.
Şedinţa publică din 26 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificare adresată Primăriei municipiului Timişoara în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, T.M., S.A.I. şi S.G.P., susţinând că sunt moştenitori legali ai defuncţilor S.R.R. şi S.A.F. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F. Timişoara nr.top.3540/2, compus din teren în suprafaţă de 4.874 mp şi casă cu destinaţie de locuinţă, care a constituit proprietatea autorilor menţionaţi, a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, după care a fost subparcelat, o parte fiind ocupată în prezent de o stradă, iar altă parte fiind deţinută de SC H. SA.
Primăria municipiului Timişoara a trimis notificarea către SC H. SA la data de 5 noiembrie 2002 în vederea soluţionării cererii referitoare la restituirea în natură a părţii din imobil deţinută de această unitate şi a reţinut spre soluţionare aceeaşi notificare în partea referitoare la porţiunea din imobil afectată de drumul public.
Prin dispoziţia nr. 29 din 13 ianuarie 2004, Primarul municipiului Timişoara a respins cererea de restituire în natură a întregului imobil, motivând că notificatorii nu au completat dosarul în termenul prevăzut de lege, aşa cum li s-a cerut prin adresa nr. DO6 X 1 – 2203 din 18 februarie 2003, constând în depunerea următoarelor acte doveditoare:
- acte de identitate în copii legalizate;
- extras de carte funciară individual, in extenso, la zi şi legalizat;
- împuternicirea în original sau în copie legalizată dată mandatarului avocat C.G.P., care a semnat notificarea în numele solicitanţilor;
- valoarea estimată a imobilului;
- declaraţii notariale pe proprie răspundere date în ţările de reşedinţă, care să cuprindă şi menţiunea prevăzută în art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Un alt motiv de respingere a fost constatarea potrivit căreia nu s-a depus la dosar o hotărâre judecătorească prin care să se constate că autoarea S.R., astfel numită în C.F. Timişoara, este una şi aceeaşi persoană cu R.S., menţionată în certificatul de moştenitor nr. 10 din 5 februarie 2001.
La data de 26 februarie 2004, S.A.I., T.M. şi S.G.P. au chemat în judecată pe Primarul municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara prin primar, Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Timişoara şi SC H. SA solicitând următoarele:
- anularea dispoziţiei nr. 29 din 13 ianuarie 2004 emisă de Primarul municipiului Timişoara;
- să se constate că sunt moştenitori legali ai defuncţilor S.R.R. şi S.A.F.;
- să se constate că S.R. şi R.S. au fost una şi aceeaşi persoană;
- să se constate că imobilul situat în Timişoara, (casă şi parc intravilan de 4.874 mp), înscris în C.F. Timişoara nr.top. 3540/2, anterior înscris în C.F. Timişoara, a fost preluat de Statul Român fără titlu de la S.A.F. pentru cota de ˝ şi fără titlu valabil de la S.R. pentru cota de ˝;
- să fie parcelat imobilul în două subparcele, din care una să cuprindă porţiunea destinată străzii, iar cealaltă restul imobilului;
- să se dispună restituirea în natură a părţii din imobil neocupată de stradă, în starea în care se află şi liberă de orice sarcini;
- să se procedeze la rectificarea cărţii funciare în sensul transcrierii parcelelor rezultate potrivit celor cerute în petitul anterior, cu menţinerea în domeniul public a părţii cu destinaţia de stradă, radierea dreptului de proprietate al statului asupra restului din imobil şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra părţii cerută a le fi restituită în natură;
- obligarea pârâţilor să le predea imobilul în partea neocupată de stradă şi evacuarea lor din această parte a imobilului;
- restituirea în echivalent a părţii ocupată de stradă prin obligarea pârâţilor să le predea un alt teren în aceeaşi suprafaţă şi de aceeaşi valoare, iar în caz de imposibilitate dovedită să le plătească despăgubiri băneşti egale cu valoarea de circulaţie a terenului respectiv;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 618/PI din 1 aprilie 2005, prin care a admis în parte acţiunea şi:
- a anulat dispoziţia nr. 29 din 13 ianuarie 2004 emisă de Primarul municipiului Timişoara;
- a obligat pe acelaşi primar să rezolve notificarea formulată de reclamanţi în sensul de a constata că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite în accepţiunea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi că au optat pentru restituirea prin echivalent sub forma compensării cu terenul în suprafaţă de 1114 mp şi în valoare de 1.570.665.362 lei (39.863,38 Euro), aşa cum a fost individualizat prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de Iacob Iosif;
- a respins restul cererilor din acţiune faţă de pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara şi Statul Român;
- a respins în întregime acţiunea faţă de pârâta SC H. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 85 din 13 februarie 2006, prin care a respins ca nefondate apelurile declarate de Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara, a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, astfel:
- a admis acţiunea introdusă de reclamanţi în contra tuturor pârâţilor;
- a constatat că prin sentinţa civilă nr. 3012 din 6 aprilie 2004 pronunţată de Judecătoria Timişoara, rămasă definitivă la 15 noiembrie 2004 şi irevocabilă la 20 octombrie 2005, parcela nr.top. 3540/2 din C.F. Timişoara a fost dezmembrată în două parcele, anume:
- parcela nr.top. nou 3540/2/1 teren intravilan de3760 mp cu casă, situată administrativ în municipiulTimişoara, înscrisă în C.F. Timişoara, anterior înscrisăîn C.F. Timişoara şi
- parcela nr.top. nou 3540/2/2, drum public cusuprafaţa de 1114 mp, înscrisă în C.F. Timişoara, anteriorînscrisă în C.F. Timişoara, care se va înscrie în C.F.Timişoara;
- a obligat pe pârâţii Statul Român, în calitate de proprietar, şi Consiliul Local al municipiului Timişoara, ca administrator prin SC H. SA, să restituie reclamanţilor în natură în cote de câte 1/3 pentru fiecare şi liberă de orice sarcini parcela nr.top. nou 3540/2/1 din C.F. 14591 Timişoara, compusă din teren de 3760 mp şi casă, şi să evacueze acest imobil;
- a dispus rectificarea C.F. Timişoara cu privire la parcela de mai sus în sensul de a se radia dreptul de proprietate al Statului Român şi de administrare al Consiliului Local al municipiului Timişoara prin SC H. SA Timişoara şi de a se înscrie dreptul de proprietate al reclamanţilor în cote de 1/3 pentru fiecare cu titlu de restituire în baza Legii nr. 10/2001 şi moştenire;
- a obligat Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin primar să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de teren de 1114 mp, ce constituie parcela nr.top. nou 3540/2/2 cu destinaţia actuală de drum public, constând în oferta de punere la dispoziţie a unui teren echivalent ca suprafaţă şi valoare, iar în caz de imposibilitate obiectivă de realizare a unei astfel de reparaţie materială a obligat pe Primarul municipiului Timişoara să emită o dispoziţie motivată care să conţină oferta de despăgubiri potrivit criteriilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicată la 2 septembrie 2005;
- a menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei de primă instanţă;
- a respins cererea privind cheltuieli de judecată formulată de reclamanţi.
Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara au declarat recurs solicitând modificarea deciziei instanţei de apel în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi, admiterii apelurilor proprii şi schimbarea sentinţei primei instanţe prin respingerea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr. 29 din 13 ianuarie 2004 emisă de primul recurent.
Invocând în drept cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi dezvoltând în fapt aceste motive recurenţii au susţinut că instanţele au făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 3, art. 4, art. 20 alin. (3), art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001 prin aceea că:
- nu au rezolvat neconcordanţele dintre menţiunile cuprinse în C.F. Timişoara şi cele din certificatul de moştenitor nr. 10 din 5 mai 2001 cu privire la numele şi prenumele antecesoarei reclamanţilor, în primul înscris figurând numele şi prenumele S.R., iar în secundul cel de S.R., astfel că reclamanţii nu au făcut dovada că înscrisurile se referă la una şi aceeaşi persoană şi, implicit, nu au dovedit că sunt persoane îndreptăţite în sensul cerut prin art. 3, art. 4 alin. (2), art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1.4. lit. B) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003;
- nu au observat că primarul a respins legal cererea obiect al notificării, conformându-se dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 deoarece reclamanţii nu au completat, în termenul defipt de textul legal menţionat, dosarul administrativ cu actele doveditoare care le-au fost solicitate;
- nu au sesizat că titlul statului, rezultat din aplicarea Decretului nr. 92/1950, trebuie raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care consfinţesc faptul că fac parte din domeniul public al statului imobilele preluate în temeiul unui titlu valabil dobândit cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat;
- nu au ţinut cont de faptul că imobilul se află în prezent în administrarea SC H. SA.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată cele ce succed:
1. Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a lămurit pe deplin invocata neconcordanţă privind numele şi prenumele autoarei reclamanţilor, fostă coproprietară a imobilului în litigiu.
În acest sens, instanţa de apel a analizat amănunţit probatoriul administrat, analiză redată în considerentele deciziei recurate.
Astfel, instanţa de apel a constatat că, anterior introducerii acţiunii în justiţie, reclamanţii au dovedit, în contradictoriu cu actualii recurenţi, calitatea lor de moştenitori legali ai foştilor proprietari ai imobilului, S.R. şi S.A.F., prin:
- sentinţa civilă nr. 1712 din 4 februarie 1997 pronunţată de Judecătoria Timişoara, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor declarate în acea cauză de actualii recurenţi;
- dispoziţia nr. 2537 din 19 decembrie 2001 emisă chiar de actualul recurent Primarul municipiului Timişoara, prin care a fost recunoscută expres calitatea reclamanţilor de moştenitori ai defunctei S.R. şi, în consecinţă, a dispus retrocedarea către reclamanţi a unui imobil, altul decât cel din prezenta cauză, care a constituit proprietatea exclusivă a acesteia;
- sentinţa civilă nr. 1084 din 10 februarie 2003 a Judecătoriei Timişoara, rămasă irevocabilă la 25 iulie 2003, prin care, urmare nerezolvării în termen a notificării adresate de reclamant, actualii recurenţi au fost obligaţi să emită dispoziţii motivate pentru soluţionarea cererilor reclamanţilor privind mai multe imobile care au aparţinut aceloraşi defuncţi S.R. şi S.A.F., între care şi imobilul din prezentul litigiu.
Aşadar, este în afara oricărui dubiu că instanţa de apel a lămurit pe deplin situaţia de fapt, stabilind pe bază de probe certe şi concludente identitatea dintre fosta coproprietară a imobilului şi autoarea reclamanţilor pe care aceştia o moştenesc.
În raport cu asemenea stare de fapt, instanţa de apel a aplicat corect Legea nr. 10/2001 atunci când a hotărât că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ.
2. Instanţa de apel, chiar constatând că parte din actele doveditoare cerute prin art. 22 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001, modificat succesiv ulterior, nu au fost depuse la dosarul administrativ, ci numai cu prilejul judecării prezentei cauze în primă instanţă, a aplicat corect prevederile textului legal mai sus enunţat.
Într-adevăr, aşa cum şi instanţa de apel a statuat, înţelesul corect al dispoziţiilor art. 22 este acela că dispoziţia motivată a primarilor se emite în raport cu actele doveditoare depuse la dosarul administrativ în termenul defipt, dar nu exclude dreptul instanţelor de judecată, investite prin art. 24 alin. (7) şi (8) din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 să exercite controlul judiciar asupra acestor dispoziţii, să le anuleze sau să le modifice ca urmare a depunerii actelor doveditoare în timpul procesului.
Aceasta pentru că pretinsa obligaţie pentru instanţe de a soluţiona pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în cadrul procedurii administrative prealabile ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie, şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
3. Necontestat fiind chiar de către recurenţi că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, pe deplin legal instanţa de apel a statuat că imobilul este restituibil în natură în măsura în care o asemenea restituire este posibilă, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din imobil imposibil a fi restituită în natură.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, text legal în vigoare şi de imediată aplicare la data judecării prezentei cauze în apel, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 au fost definite expres ca fiind preluate în mod abuziv, ceea ce are ca semnificaţie faptul că foştii proprietari sau moştenitorii acestora au fost dispensaţi de sarcina probei în acest sens, având îndreptăţirea de a beneficia de măsurile reparatorii de restituire în natură sau prin echivalent prevăzute de alte dispoziţii ale aceleiaşi legi.
4. Chiar dacă numai parte din imobil aparţine domeniului public, iar altă parte este administrată de SC H. SA, în mod corect instanţa de apel a definit că entitate deţinătoare a întregului imobil, în înţelesul Legii nr. 10/2001, este Municipiul Timişoara, reprezentat de consiliul local ca organ deliberativ şi primar ca autoritate executivă.
Aceasta pentru că, aşa cum rezultă din probele administrate, amintita societate a fost construită în baza art. 15 şi art. 38 lit. i) din Legea nr. 215/2001, având ca unic acţionar Consiliul Local al municipiului Timişoara.
Ca urmare, legal s-a stabilit în sarcina recurenţilor obligaţia acordării măsurilor reparatorii pentru întregul imobil, dar cu participarea procesuală şi opozabilitatea hotărârii faţă de SC H. SA.
5. În raport cu toate cele ce preced, care răspund tuturor susţinerilor din recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel a lămurit pe deplin situaţia de fapt şi a aplicat corect legea, că dezvoltarea recursului se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi conţine critici neîntemeiate, astfel că va respinge recursul ca nefondat potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 85 din 13 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 855/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8522/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
