ICCJ. Decizia nr. 96/2006. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 96
Dosar nr. 19595/2004
Şedinţa publică din 6 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la nr. 5318/2002 la Tribunalul Constanţa I.C.I. a solicitat în contradictoriu cu Primăria şi Primarul Municipiului Constanţa, anularea dispoziţiei nr. 3430 din 27 septembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanţa şi restituirea suprafeţei de 521,22 mp teren în Staţiunea Mamaia, fie în compensare cu un alt teren din aceeaşi categorie cu cel deţinut iniţial fie acordarea de despăgubiri în sumă de 130.000 dolari SUA cu echivalent în lei, dacă restituirea în natură nu este posibilă.
Prin dispoziţia nr. 3430 din 27 septembrie 2002 a Primarului Municipiului Constanţa prin care s-a finalizat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 s-a respins cererea formulată de I.C.I. de restituire a terenului cu motivarea că terenul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece Decizia nr. 22043/1958 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Constanţa de preluare a terenului în proprietatea statului s-a emis în cadrul operaţiunii de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 458 din 24 decembrie 1937 afectat de un pact comisoriu de gradul IV, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale de edificare a construcţiilor în termenul contractual.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa nr. 1151 din 2 octombrie 2003, a respins ca nefondată contestaţia formulată de I.C.I.
S-a reţinut în considerentele sentinţei că autoarea contestatorului a dobândit terenul de 521,22 mp în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 458 din 24 februarie 1937 încheiat cu Primăria Municipiului Constanţa.
Potrivit clauzei contractuale, cumpărătoarea avea obligaţia de a construi casă sau vilă în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani de la data autentificării actului şi de a contribui cu 25 % la cheltuielile edilitare, sub sancţiunea rezilierii de plin drept a contractului în baza unui pact comisoriu de gradul IV.
Contractul fiind desfiinţat de plin drept în baza rezoluţiunii, încă din 1943, întrucât autoarea contestatorului nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract, prin Decizia nr. 22043/1958 a Primăriei Municipiului Constanţa nu s-a realizat decât constatarea acestei situaţii şi preluarea efectivă a terenului.
Ca urmare, reţine tribunalul, terenul în litigiu nu a intrat în mod abuziv în proprietatea statului ci ca efect al rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Constanţa, astfel că nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 961/C din 21 septembrie 2004, Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondat apelul declarat de I.C.I. , având în vedere aceleaşi considerente reţinute de instanţa de fond. În plus Curtea a înlăturat apărările apelantului-contestator legate de existenţa cauzei de forţă majoră (războiul) care ar fi împiedicat-o pe autoarea sa să-şi îndeplinească obligaţia contractuală ce şi-a asumat-o.
În recursul declarat împotriva deciziei nr. 961 C din 21 septembrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa I.C.I. arată că instanţa de apel a avut în vedere în înlăturarea apărărilor privind existenţa forţei majore, care a împiedicat-o pe autoarea sa să edifice construcţia numai starea de război nu şi prevederile Decretului regal nr. 4215 din 16 decembrie 1938, pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării, în temeiul căruia terenurile de la plaja Mamaia au devenit zone militare, în al căror perimetru erau interzise construcţiile şi executarea de măsurători, ridicări de planuri lucrări topografice, iar după 1945, când decretul regal şi-a încetat efectele în zona Constanţa au staţionat trupele sovietice până în 1950-1952, autoarea aflându-se în imposibilitate de a-şi executa obligaţia contractuală.
Decizia administrativă a Consiliului Popular Constanţa, care reprezintă titlul de proprietate al statului nu nominalizează contractele şi persoanele asupra cărora îşi produc efectele, în afară de faptul că rezoluţiunea contractului nu putea fi constatată printr-un act administrativ, după cum un act administrativ nu poate desfiinţa un act esenţialmente civil.
Recursul este nefondat.
Se susţine de contestatorul-recurent că decretul regal nr. 4215 din 16 decembrie 1938 prin care s-a dispus includerea staţiunii Mamaia în zona frontieră cu restricţii pentru amplasarea construcţiilor şi derularea unor activităţi echivalează cu o cauză de forţă majoră care a pus-o pe autoarea sa în imposibilitate de a-şi executa obligaţia contractuală de edificare a construcţiei.
Din examinarea dispoziţiunilor art. 9 şi art. 13 ale decretului regal în discuţie, se reţine că edificarea construcţiilor în zona militară de frontieră nu era interzisă ci era doar condiţionată de aprobarea prealabilă a Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei. Ori, în cauză o asemenea dovadă de refuz a aprobării din partea autorităţilor competente pentru edificarea construcţiei la care se referă contractul de vânzare-cumpărare nu a fost prezentată, ceea ce ne duce la concluzia că instituirea zonei militare în staţiunea Mamaia nu a fost de natură să constituie pentru autoarea contestatorului un caz de forţă majoră.
Mai mult, neexecutarea de către autoarea recurentului a obligaţiei de plată a preţului era de natură să ducă ea singură la rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.
Afirmaţia contestatorului cum că preţul contractat ar fi fost integral achitat, altfel nu i s-ar fi predat autoarei sale terenul, vine în contradicţie cu prevederile actului de vânzare-cumpărare în care se arată cât se poate de clar că predarea terenului se face îndată după perfectarea contractului în formă autentică şi achitarea primei rate (care a şi fost executată), pentru diferenţa de preţ, aferentă celor trei rate anuale restante vânzătorul rezervându-şi privilegiul prevăzut de art. 1735 C. civ.
În cuprinsul contractului ,pactul comisoriu de gradul IV a fost precis determinat în ceea ce priveşte întinderea şi condiţiile în care intervine în cazul nerespectării vreuneia din obligaţiile contractuale ale cumpărătoarei „fără somaţie, judecată sau altă punere în întârziere".
În cazul înscrierii acestei clauze comisorii exprese, rezoluţiunea operează deplin drept, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Înscrierea pactului comisoriu expres de gradul IV nu mai face necesară intervenţia instanţei judecătoreşti.
În speţă, statul creditor, singurul îndreptăţit de a se prevala de rezoluţiunea contractului în calitatea sa de creditor, prin Decizia nr. 22043/1958 a preluat efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare a considerat că terenul nu a ieşit niciodată din patrimoniul său.
Aşadar, prin Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanţa nr. 22043/1958 nu a operat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, aşa cum susţine recurentul şi care din punct de vedere juridic nu este posibil. Rezoluţiunea a operat de drept la expirarea termenului de 4 ani prelungit la 6 ani, până la care autoarea recurentului-contestator trebuia să edifice construcţia şi să achite preţul.
Decizia nu a făcut decât să constate această situaţie, considerând că terenul nu a ieşit niciodată din patrimoniul comunei şi deci a statului şi să-l preia din detenţiunea autoarei contestatorului-recurent.
Este adevărat că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă şi nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 458/1937, dar identificarea acestuia este lesne de făcut raportându-ne la conţinutul celor două acte, din care rezultă că parcela vândută autoarei contestatorului face parte din suprafaţa de teren cuprinsă între Sutghiol şi Marea Neagră, de 192 şi 9705 ha, cedat de Ministerul Domeniilor, comunei Constanţa în 1905.
De asemenea efectele deciziei o vizează şi pe autoarea contestatorului-recurent, de vreme ce prin dispozitivul deciziei se precizează că urmare a rezoluţiunii de plin drept a contractelor de vânzare-cumpărare identificate prin numerele de autentificare pentru neexecutarea construcţiilor în termenul convenit şi neachitarea preţului, terenurile se preiau în posesia statului, considerându-se că acestea nu au ieşit niciodată din patrimoniul său.
Este deci evident din cele expuse mai sus că preluarea terenului în litigiu în suprafaţă de 521,22 mp nu s-a făcut de stat în mod abuziv ci ca o consecinţă a rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare nr. 458/1937, astfel că, în mod corect instanţele au concluzionat că acesta nu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, privind acordarea măsurilor reparatorii.
Ca urmare, hotărârile pronunţate în cauză fiind legale şi temeinice iar criticile din recursul declarat de I.C.I. nefondate, recursul acestuia va fi respins potrivit art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.C.I. împotriva deciziei civile nr. 961/C din 21 septembrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 94/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 893/2006. Civil → |
|---|
