ICCJ. Decizia nr. 964/2006. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 964
Dosar nr. 394/2/2006
Şedinţa publică din 14 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 10 noiembrie 2004, sub nr. 2725/2004, reclamanta V.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:
- stabilirea răspunderii civile delictuale a primilor trei pârâţi pentru fapta proprie cât şi în calitate de comitent, din neglijenţa cărora fiul său a fost împuşcat mortal în ziua de 23 decembrie 1989 de către prepuşii acestora; s-a imputat totodată acestor pârâţi şi proasta gestionare a situaţiei de criză din Decembrie 1989, având drept consecinţă decesul fiului său;
- stabilirea răspunderii civile delictuale a celui de-al patrulea pârât pentru neidentificarea autorilor agresiunii a căror victimă a fost fiul său;
- stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâtului Guvernul României pentru tolerarea agresorilor ce au executat foc asupra fiului său în decembrie 1989, refuzând să dispună organelor cu atribuţii juridice ale statului român identificarea şi tragerea lor la răspundere penală;
- obligarea pârâţilor în solidar la plata de daune civile în cuantum de 10 miliarde lei.
Prin sentinţa civilă nr. 1085 din 27 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, respingându-se acţiunea ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere următoarele considerente:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. care stabilesc că „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara". În completare, art. 999 C. civ. reglementează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa". De asemenea, potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ.: prevede că, „comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor, în funcţiile ce li s-au încredinţat".
Faţă de conţinutul acestor texte de lege invocate de reclamantă drept temei al acţiunii în răspundere civilă delictuală şi de faptele imputate pârâţilor, Tribunalul a constatat că cererea este admisibilă, nefiind vorba în cauză de neîndeplinirea unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile referitoare la admisibilitatea acesteia; reclamanta pretinde că pârâţii au săvârşit fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu (prin persoane fizice aflate în subordinea lor) care au condus la împuşcarea fiului său şi prin aceasta la producerea unui prejudiciu material şi moral pentru reclamantă (mama acestuia).
În ce priveşte însă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, Tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada calităţii procesuale pasive a acestora.
Astfel, calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea între persoana pârâtului chemat în judecată şi persoana celui despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii (în speţă, raportul juridic îl reprezintă acela rezultat în urma unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu imputată de reclamantă pârâţilor, respectiv răspunderea civilă delictuală a acestora).
Reclamanta susţine prin cererea introductivă că împuşcarea fiului său în Revoluţia din decembrie 1989 (care este în mod cert o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu) şi decesul acestuia ca urmare a traumatismului suferit, este imputabilă pârâţilor care, prin faptele lor, ar fi condus la producerea acestuia.
În concret, reclamanta susţine că uciderea fiului său s-a produs ca urmare a neglijenţei prepuşilor pârâţilor Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, precum şi ca urmare a proastei gestionări a situaţiei de criză din decembrie 1989. Însă pârâta, pe de o parte, nu indică persoanele fizice ce ar fi putut avea calitatea de prepuşi ai pârâţilor la data de 23 decembrie 1989 iar, pe de altă parte, nu a rezultat din probele administrate în cauză că de împuşcarea fiului reclamantei s-ar fi făcut vinovate persoane fizice aflate în exercitarea funcţiilor încredinţate de către pârâţi.
Altfel spus, reclamanta nu a făcut dovada nici a faptelor organelor persoanelor juridice chemate în judecată (considerate ilicite) pentru care persoanele juridice ar putea fi chemate să răspundă în temeiul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 şi nici a raportului de prepuşenie între agresorii fiului său (autorii omorului) şi aceste persoane juridice.
Prin urmare, în ce priveşte aceşti pârâţi, reclamanta nu a făcut dovada că fapta ilicită constând în uciderea fiului său a fost săvârşită de persoane pentru care pârâţii sunt ţinuţi să răspundă şi nici a unei legături de cauzalitate între decesul fiului reclamantei şi neglijenţa imputată acestora în ce priveşte proasta gestionare a situaţiei de criză. Mai mult, din declaraţia martorului M.V. rezultă indirect că fiul reclamantei se afla la data de 23 decembrie 1989 la Televiziune, participând activ la evenimentele din Decembrie, însă martorul nu a putut indica împrejurările în care a avut loc împuşcarea, nefiind de faţă la producerea decesului (discuţia cu victima fiind telefonică şi irelevantă). De aceea, declaraţia martorului nu este relevantă nici sub aspectul cauzelor producerii decesului fiului reclamantei, din moment ce martorul nu se afla lângă victimă, ci acesta a avut doar o discuţie telefonică cu acesta, iar ulterior a identificat cadavrul la Institutul de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici".
De asemenea, în ce priveşte faptele imputate pârâtului Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constând în neidentificarea autorilor agresiunii, Tribunalul constată că deşi aceasta exista (nici până astăzi nefiind identificaţi autorii vinovaţi de săvârşirea faptelor din Decembrie 1989 referitoare la decesul mai multor participanţi la Revoluţie), aceasta nu poate fi imputată acestui pârât. Astfel, din Rezoluţia dată în dosarul penal nr. 106/P/1991 rezultă că Ministerul Public a efectuat cercetarea penală privind evenimentele din Decembrie, însă din probele administrate pe parcursul a mai mult de 14 ani, a rezultat o cauză care înlătură caracterul penal al faptelor, respectiv eroarea de fapt. În acest context, Tribunalul a reţinut că nu i se poate imputa acestui pârât neîndeplinirea unei obligaţii legale în sarcina sa, care să fi condus la decesul fiului reclamantei.
Referitor la fapta imputată pârâtul Guvernul României în sensul că acesta a tolerat agresorii ce au executat foc asupra fiului reclamantei în Decembrie 1989, refuzând să dispună organelor cu atribuţiuni juridice ale statului român, identificarea şi tragerea lor la răspundere penală, de asemenea reclamanta nu a dovedit calitatea procesuală pasivă a acestui pârât, deoarece, pe de o parte, nu a indicat agresorii (persoane fizice) ce se susţine că au fost toleraţi de Guvern, iar pe de altă parte, nu sunt reglementate obligaţii de acest fel în sarcina Guvernului pentru a putea fi invocate.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat cerere de apel reclamanta, criticând-o pentru faptul că nu s-a ţinut cont de obligaţiile legale a fiecărui pârât, că ordinele date, astfel cum au fost învederate în notele scrise, au fost date cu încălcarea legii de către organele instituţiilor pârâte în exerciţiul funcţiilor lor, precum şi că s-au indicat prin notele scrise persoanele avute în vedere.
Prin Decizia civilă nr. 36 din 22 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu majoritate, s-a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, pentru următoarele motive:
În căutarea părintelui să descopere cine este responsabil de moartea copilului său, acesta trebuie să se raporteze la anumite rigori şi exigenţe de fond şi de formă, care să asigure în final descoperirea şi pedepsirea celui vinovat sau, dimpotrivă, protejarea celor acuzaţi pe nedrept.
În speţă, cercetările efectuate nu au putut stabili nici persoana care a apăsat pe trăgaciul armei, nici cel puţin dacă aceasta era o persoană civilă sau era militar, dacă aparţinea sau nu unei structuri statale sau nu, pentru ca în acest fel să fie atinsă o formă de responsabilizare a uneia din instituţiile pârâte.
În mod corect judecătorul fondului a apreciat că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă, neputând fi responsabilizaţi generic în legătură cu evenimentele din Decembrie 1989 şi cu dificilul proces de cercetare ulterioară a acestora. Corect s-au analizat şi argumentat distinct respingerea acţiunii faţă de fiecare instituţie pârâtă.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive:
S-a reţinut în cauză de către instanţa de apel, pentru argumente pe care nu le-a mai inserat, că se impune identificarea autorului în persoana unui prepus al organelor pârâţilor sau a unui civil.
În soluţionarea cauzei nu s-a ţinut cont de faptul că prejudiciul nu s-ar fi produs dacă nu ar fi fost date ordinele greşite de către organele pârâţilor, organe care urmează să răspundă conform motivelor de fapt şi de drept arătate în acţiune.
S-au încălcat totodată regimul deţinerii de arme, precum şi obligaţiile ce le reveneau.
După cum s-au arătat în notele scrise şi în motivele de apel, Guvernul şi Ministerul de Interne aveau obligaţia de a sigura siguranţa cetăţenilor.
Chiar dacă există o cauză de nerăspundere penală şi chiar dacă nu a fost identificat făptuitorul fizic, pârâtele trebuie să răspundă pentru situaţia de confuzie, de eroare reţinută la începerea urmăririi penale, creată de ele prin ordinele greşite date de organele lor cu atribuţii în acest sens.
Răspunderea trebuie reţinută pentru neelucidarea şi tergiversarea elucidării aspectelor invocate.
Înalta Curte constată că recursul este fondat, în considerarea celor ce urmează:
Prin concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe, înainte de soluţionarea cauzei, reclamanta a subliniat faptul că în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive trebuie să se pornească de la cauzalitatea între faptă şi prejudiciu, ţinându-se cont de împrejurările fără de care nu ar fi fost posibil decesul fiului său.
S-au subliniat în acest context, apărare reluată şi în apel şi în recurs, ordinele date de organele instituţiilor pârâte alături de nerespectarea dispoziţiilor legale ce guvernează activitatea şi responsabilităţile acestora.
Prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada faptelor persoanelor juridice chemate în judecată sau a unor persoane pentru care acestea sunt ţinute să răspundă şi nici a unor legături de cauzalitate între decesul fiului său şi neglijenţa imputată acestora în ce priveşte proasta gestionare a situaţiei de criză.
Instanţa de apel a reţinut ca fiind corectă soluţionarea cauzei de prima instanţă, făcând trimitere la considerentele sentinţei şi fără a arăta propriile considerente care susţin modul de soluţionare a criticilor formulate, atrăgând incidenţa art. 304 pct. 7 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
În faţa instanţei de apel s-a formulat cerere de probatorii; s-a dispus respingerea ca neconcludentă în această fază procesuală a probei cu înscrisuri şi s-a acordat cuvântul asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, reţinându-se cauza pentru soluţionare.
Aceasta în condiţiile în care partea a insistat prin motivele de apel asupra relevanţei probei cu înscrisuri solicitate şi, cu atât mai mult, prima instanţă dispusese respingerea acţiunii tocmai pentru lipsa dovezilor.
Nu s-a avut în vedere faptul că în cazul în speţă lămurirea calităţii procesuale pasive nu poate fi disociată de fondul litigiului, determinat de administrarea probelor necesare şi de dispoziţiile legale relevante, în raport de care să se aprecieze dacă faptele imputate se pot reţine.
Alături de faptul că reclamanta a făcut referire la anumite probe, respectiv ordine de serviciu, indicate şi în recurs, care în nici un caz nu puteau fi obţinute de către aceasta, la dispoziţii legale care guvernează activitatea pârâţilor, magistratul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unor hotărâri temeinice şi legale, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Aceeaşi normă procedurală prevede că magistratul va putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În acest context şi numai după administrarea probelor care se impun se poate soluţiona excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor care, în speţă, se confundă cu temeinicia cererii formulată împotriva acestora.
Urmare considerentelor reţinute mai sus, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul formulat, să caseze Decizia apelată, iar în urma admiterii apelului declarat de reclamantă, să dispună desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta V.I. împotriva deciziei nr. 36 din 22 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată.
Admite apelul declarat de apelanta-reclamantă V.I. împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 27 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 83/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 798/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
