ICCJ. Decizia nr. 9716/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamantul M.A. a chemat în judecată pârâții Municipiul București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și pe B.M. și B.A.I. solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren de 190 mp și construcție cu subsol și parter, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1170 din 10 decembrie 1996 prin care pârâții B.M. și B.A.I. au cumpărat apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului, iar în situația în care admiterea primelor două capete de cerere nu este posibilă, obligarea pârâților la plata valorii imobilului ce se va stabili printr-o expertiză de specialitate.
în motivarea cererii s-a arătat că imobilul a fost proprietatea tatălui reclamantului și preluat de stat în temeiul Decretului 111/1951 prin decizia nr. 223/1962 a Sfatului Popular T. Vladimirescu.
Imobilul a fost înstrăinat către pârâții B.M. și B.A.I. cu încălcarea prevederilor Legii 112/1995, fapt ce-l îndreptățește să solicita anularea contractului de vânzare cumpărare în baza art. 46 alin. (1) din Legea 10/2001.
Reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul Legii 112/1995, iar ulterior, prin notificarea nr. 339 din 28 mai 2001 a solicitat Primăriei Municipiului București restituirea imobilului în natură însă aceasta a refuzat să soluționeze cererea.
Reclamantul și-a precizat ulterior cererea solicitând măsuri reparatorii constând în titluri de valoare nominală folosite în procesul de privatizare.
In cauză s-a efectuat o expertiză potrivit căreia valoarea imobilului a fost stabilită la suma de 1.464.190.800 lei.
Prin sentința nr. 349 din 2 aprilie 2004 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a luat act de renunțarea la judecarea cererii privind subsolul imobilului, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe capătul 3 de cerere, s-au respins capetele 1 și 2 de cerere privind revendicarea și anularea contractului de vânzare cumpărare, s-a admis capătul 3 de cerere, iar Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la măsuri reparatorii prin echivalent în valoare de 1.464.190.800 lei.
în considerentele sentinței s-a reținut că imobilul a fost preluat cu titlu în proprietatea statului, iar contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995. S-au aplicat prevederile art. 18 pct. 2 din Legea 10/2001.
împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Primul motiv de apel se referă la greșita investire a instanței cu o acțiune în revendicare fără a se verifica admisibilitatea acesteia. S-a invocat și lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice deoarece nu este nici deținătorul imobilului și nici autoritatea competentă să soluționeze notificarea.
în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 31 din Legea 10/2001, acestea vizând doar imobilele care se află în proprietatea unei societăți comerciale privatizate.
Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă, prin decizia nr. 1249 A din 20 octombrie 2004 a respins apelul ca nefondat reținând că lipsa răspunsului la notificare îl îndreptățește pe reclamant să apeleze la instanța de judecată pentru obligarea unității deținătoare de a răspunde la notificare sau pentru cenzurarea acestei omisiuni interpretate ca refuz de restituire.
în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice art. 37 din Legea 10/2001 reglementează tocmai procedura privind aspectul invocat de apelantă.
împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
- în mod greșit instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamant, competența instanței fiind limitată doar la soluționarea contestațiilor formulate împotriva dispozițiilor emise în urma finalizării fazei administrative
- art. 31 din Legea 10/2001 este aplicabil doar imobilele care în prezent sunt evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate
- în mod greșit s-a menținut soluția instanței de fond de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice nu este instituția deținătoare a imobilului
- dispozițiile art. 37 din Legea 10/2001 nu legitimează calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice într-un litigiu ce are ca obiect cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare
- instanța de apel a confundat măsura reparatorie prin echivalent care constă în despăgubiri cu măsura reparatorie care constă în acordarea de titluri de valoare nominală, iar dispozitivul hotărârii instanței de fond nu este complet în sensul că acesta nu precizează în ce constau măsurile reparatorii prin echivalent.
Recursul este fondat.
Analizând dispozitivul sentinței menținute prin decizia recurată s-a constatat că acesta nu menționează categoria măsurilor reparatorii la care a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice.
Conform art. 31 alin. (7) al Legii 10/2001 Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă doar în cazul în care persoana îndreptățită a optat pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent ce constau în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, situație în care instanța va stabili prin expertiză valoarea corespunzătoare și va obliga Ministerul Finanțelor Publice să emită titlurile respective.
Ca atare, este evident, că față de modalitatea în care a fost redactat dispozitivul hotărârii, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
în mod eronat s-a reținut de către instanța de apel că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este acordată, în speță, de dispozițiile art. 37 din Legea 10/2001 care se referă la acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, neglijând faptul că reclamantul, prin modificarea la acțiunea introductivă a solicitat acordarea de titluri de valoare nominală. Trebuie avut în vedere și faptul că, în prezent, art. 37 a fost abrogat prin Legea 247/2005 ale cărei dispoziții sunt obligatorii și de imediată aplicare.
Analizând lucrările dosarului s-a constatat și faptul că reclamantul M.A. a formulat o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii 112/1995 prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, copia acesteia fiind depusă la fila 11 a dosarului de fond, iar instanțele care au instrumentat cauza în fond și apel nu au dispus administrarea de probe pentru a clarifica modalitatea în care a fost soluționată această cerere pentru a face o aplicare corectă a dispozițiilor art. 19, în prezent art. 20 din Legea 10/2001.
Pentru aceste considerente recursul a fost admis cu consecința casării hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterii dosarului spre rejudecare la instanța de fond.
Instanța de trimitere va ține seama de toate aspectele semnalate în prezentele considerente.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9718/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9738/2006. Civil → |
|---|
