ICCJ. Decizia nr. 1489/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1489
Dosar nr. 9190/1/2007
Şedinţa publică din 5 martie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub 633/90/2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia, cu privire la pârâta S.E., ca urmare a returnării acesteia din statul menţionat (la 7 decembrie 2006), în baza acordului de readmisie încheiat cu România.
Prin sentinţa civilă nr. 235 din 23 februarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând în motivarea soluţiei faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulaţie al persoanelor, restrângerea exerciţiului acestui drept fiind posibilă în condiţii restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranţa publică. De asemenea, s-a constatat aplicabilitatea art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la C.E.D.O., potrivit căruia, oricărei persoane îi este recunoscut dreptul la libera circulaţie.
Curtea de apel Piteşti a admis, prin Decizia civilă nr. 120/A din 28 martie 2007, apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa, în sensul admiterii acţiunii şi limitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtei, pe teritoriul Italiei, pentru o perioadă de 1 an, începând cu data pronunţării hotărârii.
Prin Decizia nr. 4404 din 31 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta S.E. şi reţinând că judecata cauzei s-a făcut în condiţiile nelegalei citări a acesteia, a dispus casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, a fost pronunţată Decizia civilă nr. 320 din 19 septembrie 2007, conform căreia Curtea de Apel Piteşti a menţinut sentinţa primei instanţe, respingând ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, deşi pârâta a fost returnată din Italia la o dată anterioară aderării României la Uniunea Europeană şi că regula de drept aplicabilă unei situaţii juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă şi-a găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Simpla neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia, ieşirea de pe teritoriul ţării nu este de natură a constitui, în sine, o conduită care să atragă, prin ea însăşi, o măsură de limitare a libertăţii de circulaţie. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulaţie implică existenţa unei ameninţări serioase la ordinea publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societăţii.
În considerarea principiului supremaţiei dreptului comunitar, instanţa este obligată să facă aplicarea efectului direct al Directivei 2004/38/CE, care reglementează libera circulaţie şi să constate, în raport de imperativele normelor comunitare, că nu se impun măsuri de restrângere a liberei circulaţii a persoanei.
Cum reclamanta nu a făcut dovada incidenţei, în ce o priveşte pe pârâtă, a vreuneia din situaţiile de excepţie prevăzute de art. 27 din Directivă, s-a concluzionat în sensul caracterului nefondat al apelului exercitat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii şi îngrădirea exerciţiului dreptului la libera circulaţie, pentru securitate naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei.
Astfel, dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiţii, aspect ce rezultă şi din art. 25 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi la posibilitatea restrângerii lor.
În ce priveşte aprecierea de către instanţă a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţie, s-a arătat că sancţiunea impusă de legea internă (art. 38 al Legii nr. 248/2005), nu vine în conflict cu reglementarea internaţională, întrucât măsura solicitată a fi dispusă pe cale judecătorească, se constituie într-o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, fiind justificată de interesul public (aşa cum se prevede în art. 2 paragrafele 3 şi 4 din Protocolul nr. 4).
De asemenea, s-a făcut referire la Directiva 2004/38/CE, susţinându-se că aceasta nu face parte din dreptul intern, impunând statelor o obligaţie de rezultat, de a o transpune.
În plus, prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie, conform art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu se încalcă dreptul comunitar privind libera circulaţie, deoarece este vorba de o măsură dispusă cu privire la propriul resortisant şi nu faţă de resortisanţii altor state membre ale U.E. Totodată, s-a susţinut că prin Legea nr. 157/2005, de ratificare a Tratatului privind aderarea României la Uniunea Europeană, s-a prevăzut posibilitatea unei derogări în privinţa liberei circulaţii a lucrătorilor, ceea ce justifică înlăturarea, pentru o perioadă, a normelor dreptului comunitar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Aprecierea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatei-pârâte, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele de drept internaţional şi comunitar.
Astfel, dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora", iar în paragraful 4 al aceluiaşi articol, se prevede că dreptul la liberă circulaţie poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
În mod asemănător, normele comunitare (art. 27 din Directiva 2004/38/CE) admit restrângerea libertăţii de circulaţie pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, atunci când în adoptarea lor este respectat principiul proporţionalităţii.
Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertăţii de circulaţie, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării (determinat de şederea ilegală), pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei internaţionale.
De aceea, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea internaţională, dând preeminenţă acesteia din urmă.
La această interpretare o obligau dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
În consecinţă, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului internaţional, libertatea de circulaţie poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii, situaţie neregăsită în speţă.
În ce priveşte susţinerea că normele comunitare (Directiva 2004/38/CE) nu ar fi incidente în cauză, deoarece ele nu au fost transpuse încă în legislaţia internă, trebuie observat că, aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
De asemenea, susţinerea potrivit căreia aplicabilitatea Directivei ar fi înlăturată de prevederea din Legea nr. 157/2005, de ratificare a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană (anexa VII), ignoră faptul că această derogare se referă la libera circulaţie a lucrătorilor în statele membre ale Uniunii şi nu la libera circulaţie a persoanei (acesta din urmă fiind dreptul fundamental a cărui limitare s-a solicitat în speţă).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei şi Administrative împotriva deciziei nr. 320/A din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 150/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 145/2007. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
