ICCJ. Decizia nr. 150/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.150.
Dosar nr. 18856/2/200.
Şedinţa publică din 19 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 1476/2001, petenta Automobil Club Român a solicitat de la intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2997,70 mp şi clădire în suprafaţă de 993 mp
Prin Decizia nr. 599 din 27 noiembrie 2003 intimata a respins notificarea petentei, cu motivarea că nu are calitate de persoană îndreptăţită în sensul cerut de art.3 din Legea nr.10/2001, deoarece nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi şi obligaţii a fostului Automobil Club Regal Român, persoană juridică ce a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin cererea înregistrată sub nr. 52 din 12 ianuarie 2004, la Tribunalul Bucureşti, Automobil Club Român a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 599 din 27 noiembrie 2003, emisă de intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În motivarea contestaţiei a arătat că, în mod greşit s-a reţinut în decizie că actul de înfiinţare al Automobil Club Român ar fi HCM nr. 614/1967, făcându-se abstracţie de actele normative anterioare pe care asociaţia şi-au fundamentat cei 100 de ani de existentă.
Se mai susţine că, deşi, iniţial asociaţia a purtat denumirea de Automobil Club Regal Român, aceasta a continuat să existe, fără a purta denumirea de „Regal", care să amintească de perioada regalistă a istoriei României. În acest sens precizează că, chiar în statutul Asociaţiei Automobil Club Român este subliniat că a luat fiinţă la 5 aprilie 1904, fiind, de altfel, singura asociaţie din România care a reprezentat interesele automobiliştilor.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin sentinţa nr. 74 din 31 ianuarie 2005, a admis contestaţia Automobil Club Român, a anulat Decizia nr. 599 din 27 noiembrie 2003, emisă de intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor şi, pe cale de consecinţă, l-a obligat să emită decizie sau dispoziţie motivată de restituire a imobilului situat în Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare cu privilegiu, autentificat sub nr. 11481 din 16 martie 1939 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat şi transcris în registrele de publicitate imobiliară sub nr. 4322/1939, S.M.L.M. a înstrăinat imobilul său din Bucureşti, cu teren în suprafaţă de 2297,70 mp şi construcţie cu suprafaţă de 993 mp, cumpărătorului Automobil Club Regal Român, persoană morală recunoscută prin legea publicată în M.Of. nr. 283/1909, înscrisă în Registrul persoanelor juridice al Tribunalului Ilfov, secţia a I-a civilă - comercial sub nr. 159.
Întregul imobil s-a aflat în proprietatea şi posesia cumpărătorului, organizat ca sediu al acestei asociaţii până în anul 1948, când, pe fondul abolirii regimului monarhist şi instaurării regimului comunist în România, imobilul a intrat în stăpânirea Sfatului Popular al Capitalei şi apoi în fondul de bază al întreprinderii de Locuinţe şi Localuri, Raionul Gheorghe Gheorghiu Dej.
Ulterior, prin Decizia nr. 372 din 20 februarie 1957, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei R.P.R. s-a hotărât scoaterea, începând cu data de 1 iulie 1959, a imobilului din str. S. nr. 24, cu teren în suprafaţă de 1864,70 mp aferent construcţiei cu destinaţia de cantină, din fondul de bază al Întreprinderii de Locuinţe şi Localuri al raionului Gheorghe Gheorghiu Dej şi transmiterea acestuia în administrarea M.A.I., fost Minister de Interne, în baza H.C.M. nr. 906 din 18 mai 1956.
Din anul 1957 şi până la data emiterii deciziei, acest imobil s-a aflat continuu în administrarea intimatei, având destinaţia de Club Popotă Central al Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Faţă de cele arătate, tribunalul a reţinut că imobilul a ieşit din patrimoniul fostului proprietar A.C.R.R., fără a exista un înscris doveditor în acest sens şi a intrat în proprietatea şi administrarea intimatei, în acelaşi mod abuziv, fără a exista un act juridic, care să dea eficienţă dispoziţiilor din Codul civil, care prevăd ca mod de dobândire a proprietăţii şi legea.
În aceste condiţii, s-a arătat că nu poate fi reţinută decât o dobândire abuzivă a imobilului în stăpânirea intimatei, fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia imobil preluat abuziv este şi acela preluat fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau administraţiei de stat.
Absenţa oricărui titlu, valabil sau nevalabil, de preluare a imobilului a dus la concluzia preluării abuzive, pentru că nu există nici actul juridic în sensul de negotium şi nici înscrisul care să fi constatat operaţiunea juridică de transmitere a proprietăţii, în sensul de instrumentum.
Singurul înscris pe care ambele părţi l-au înfăţişat instanţei, cu menţiuni asupra situaţiei patrimoniului fostului Automobil Club Regal Român, la nivelul anului 1948, este adresa nr. 0382682 din 30 decembrie 1953, prin care Ministerul Afacerilor Interne arată Oficiului juridic al M.A.I. că imobilul de la adresa indicată anterior, cu destinaţia de cantină, este deţinut din anul 1948, iar fostul proprietar Automobil Club Regal Român este dizolvat.
Analizând dizolvarea persoanei juridice fost proprietar, în contextul Legii nr. 21/1924 s-a reţinut că, asociaţia fără scop lucrativ dobândeşte personalitate juridică în condiţiile acestei legi, putând fi dizolvată în situaţia în care asociaţii decid în adunare generală, sau de plin drept, atunci când a expirat termenul pentru care asociaţia a fost constituită sau când scopul social a fost realizat, atunci când scopul asociaţiei nu mai poate fi realizat, când din cauză de insolvabilitate nu îşi mai poate continua activitatea, când organele de direcţie şi administraţie nu mai pot fi constituite în conformitate cu statutul sau când, numărul asociaţiilor a scăzut sub limita prevăzută de statut sau de lege.
Art. 53 din lege prevede şi al treilea caz de dizolvare, prin judecată, iar al patrulea, prin Decizia puterii executive, caz în care se procedează fie la retragerea autorizaţiei, fie la interzicerea funcţionării persoanei juridice de către Consiliul de Miniştrii, cu avizul Comisiei Superioare a Persoanelor Juridice, atunci când se constată că o persoană juridică îşi desfăşoară activitatea împotriva bunelor moravuri, ordinii publice şi siguranţei statului. În această situaţie se poate hotărî fie interzicerea persoanei juridice până la intrarea ei în limitele prevăzute de lege, fie chiar dizolvarea acesteia, caz în care se sesizează puterea judecătorească pentru a pronunţa o hotărâre.
Cât priveşte dizolvarea persoanei juridice înfiinţate în anul 1904 (sub regimul prevăzut anterior Legii nr. 21/1924, lege care însă se aplică tuturor persoanelor juridice pentru situaţiile de dizolvare şi lichidare intervenite după intrarea sa în vigoare), Automobil Club Regal Român, nu există documente care să ateste recurgerea la unul dintre cele patru cazuri enumerate, adică nu există o hotărâre a asociaţiilor, a Consiliului de Miniştrii sau vreo hotărâre judecătorească.
De asemenea, s-a reţinut că, în acest demers, nu pot fi avute în vedere prevederile Decretului nr. 38/1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului rege Mihai I şi a membrilor fostei familii regale, pe considerentul că asociaţia ce include în denumirea sa terminologia de „Regal" ar fi aparţinut Casei Regale. Conform actelor constitutive, statutului şi anuarului Automobil Clubul Regal Român s-a reţinut că această asociaţie a fost înfiinţată la 5 aprilie 1904, ca persoană juridică a automobiliştilor ce a funcţionat sub patronajul Casei Regale a României, patronaj ce nu trebuie înţeles în sensul că a aparţinut Casei Regale, ci, numai ca includere a membrilor acesteia printre membrii fondatori şi de onoare ai asociaţiei, sporind astfel prestigiul ei, atât moral cât şi material.
Prin urmare, bunurile ce au aparţinut Automobil Clubului Regal Român nu au făcut obiect al Decretului nr. 38/1948 şi nici nu s-a putut reţine transmiterea imobilului în litigiu, în proprietatea statului sau a altei unităţi administrative, în acest temei.
Faţă de cele arătate, s-a reţinut că imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar pentru restituirea lui sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte îndreptăţirea contestatoarei de a beneficia de măsurile reparatorii, s-a reţinut incidenţa art. 3 şi art. 4 din lege, potrivit cărora sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii persoanele juridice proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de către stat după data de 6 martie 1945, condiţionat de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.
S-a avut în vedere susţinerea contestatoarei, că este continuatoarea Automobil Clubul Regal Român, redobândind legitimare ca persoană juridică prin H.C.M. nr. 614 din 21 martie 1967.
Apărarea din acest punct de vedere a fost în sensul existenţei unei alte asociaţii de drept privat, având ca scop apărarea intereselor automobiliştilor în anul 1967, dovadă fiind termenul de autorizare a înfiinţării, folosit de Hotărârea Consiliului de Miniştrii şi nu acela de reautorizare.
Tribunalul a reţinut că Automobil Club Român este continuatoarea fostei Automobil Clubul Regal Român, bazându-se pe interpretarea legilor cu aplicare succesivă în timp, care reglementează modul de înfiinţare, funcţionare şi încetare a unei persoane juridice cu scop nepatrimonial şi pe probele existente la dosar.
În acest sens, a avut în vedere că, deşi nu există un act juridic care să constate încetarea personalităţii juridice a Automobil Clubului Regal Român, în una din formele prevăzute de art. 57 din Legea nr. 21/1924, ar fi recunoscut faptul că activitatea acestei persoane juridice cu scop nepatrimonial a încetat în fapt, după abolirea regimului monarhist, pentru considerente de viaţă politică la acea dată.
De asemenea, s-a avut în vedere că nu poate fi ignorată împrejurarea că cei înscrişi ca membri fondatori sau membri simpli în Automobil Clubul Regal Român erau fie membrii Casei Regale, fie personalităţi ale vieţii politice româneşti, de altă orientare decât regimul ce se instaura în România începând cu anul 1948.
În aceste condiţii, adunările asociaţiei au încetat, ceea ce a determinat şi încetarea activităţii sale fără a exista o înscriere în Registrul Persoanelor Juridice a menţiunii de încetare sau dizolvare a Automobil Clubului Regal Român.
În fine, s-a mai arătat că la un interval de peste 20 de ani, HCM 614/1967 nu trebuie interpretat decât în sensul reluării activităţii fostei asociaţii cu acelaşi scop.
Terminologia folosită în actul normativ de autorizare a înfiinţării s-a reţinut că trebuie văzută în contextul larg al scopului pentru care s-a reînfiinţat asociaţia şi interesele promovate.
Or, în acest sens se evidenţiază similitudinea între cele două asociaţii care aveau ca scop declarat promovarea intereselor automobiliştilor, apărarea drepturilor acestora, promovarea tuturor sporturilor legate de automobil, de unde concluzia că Automobil Clubul Român este continuatoarea fostului Automobil Clubul Regal Român.
În calitatea sa de continuator al fostei persoane juridice, care şi-a încetat în fapt activitatea, are calitate de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii, în natură sau prin despăgubiri băneşti, de la actualul deţinător al imobilului în litigiu, conform soluţiei date.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 163 A din 30 martie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor reprezentat de Direcţia Generală Reglementări Juridice şi Contencios.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit actelor constitutive, statutului şi anuarului Automobil Clubul Român s-a înfiinţat ca asociaţie la 5 aprilie 1904, persoană juridică a automobiliştilor ce a funcţionat sub patronajul Casei Regale a României, patronaj înţeles în sensul că includea membrii Casei Regale printre membrii fondatori şi de onoare, sporindu-i astfel prestigiul moral, dar şi suportul material.
Bunurile ce au aparţinut Automobil Clubului Regal Român nu puteau face obiectul Decretului nr. 38/1948, în baza acestui act normativ nu s-a putut transmite imobilul în litigiu în proprietatea statului sau a altei unităţi administrative.
Pe cale de consecinţă, imobilul a fost preluat abuziv de stat, iar restituirea lui poate fi realizată numai pe calea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prezumţia simplă fiind aceea că Automobil Club Român este continuatorul fostului Automobil Club Român, corect s-a reţinut că este persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii de la deţinătorul actual al imobilului, respectiv de la Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în termen Ministerul Administraţiei şi Internelor şi a indicat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă nelegalitatea ei, deoarece, în mod greşit s-a menţinut soluţia instanţei de fond, prin care s-a admis contestaţia Automobil Club Român şi a fost anulată Decizia prin care s-a respins cererea de restituire în natură, a imobilului-construcţie situat în Bucureşti.
Se mai arată de către recurent că, s-a ignorat împrejurarea că intimata nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, deoarece nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din acest act normativ, nedovedind dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării, precum şi a continuării activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a legii.
Recursul este fondat şi urmează să fie admis pentru considerentele ce urmează.
Reclamanta Automobil Club Român a solicitat de la Ministerul Administraţiei şi Internelor prin notificare, restituirea în natură a imobilului în natură a imobilului-construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 2997,70 mp, situat în Bucureşti, preluat abuziv, imobil care a fost proprietatea Asociaţiei Automobil Club Regal Român, în continuare fiind Automobil Club Regal Român, persoană juridică de drept privat înfiinţată în 1904. A continuat să activeze sub imperiul Legii nr. 24/1921, iar conform art. 15 neavând scop patrimonial, era supravegheat şi controlat de stat.
Prin Jurnalul nr. 313 din 31 martie 1948, în baza art. 9 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 11/1944 pentru controlul persoanelor juridice, Consiliul de Miniştri a decis dizolvarea mai multor asociaţii persoane juridice, pentru interese superioare de Stat, la art. I pct. 1 fiind nominalizată Asociaţia Automobil Club Regal Român cu sediul în Bucureşti. În art. II al aceluiaşi jurnal s-a menţionat expres că „bunurile mobile şi imobile aparţinând Automobil Club Regal Român se atribuie Ministerului Afacerilor Interne.
Prin această decizie a încetat personalitatea juridică a Asociaţiei Automobil Club Regal Român, Consiliul de Miniştri dispunând şi cu privire la imobilul în litigiu, această modalitate de dizolvare a unei persoane juridice fiind prevăzută la pct. IV din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice.
Actuala Asociaţie Automobil Club Român a fost înfiinţată în anul 1967, când, prin HCM nr. 614 din 21 martie 1967 s-a autorizat înfiinţarea Asociaţiei cu scop nepatrimonial ACR.
Prin actul normativ enunţat s-a înfiinţat o nouă persoană juridică de drept privat, cu scop patrimonial, cu un nou statut, cu personalitate juridică acordată prin chiar actul de înfiinţare.
Reclamanta nu a depus nici o dovadă care să confirme că a preluat activul şi pasivul din patrimoniul fostei Asociaţii A.C.R.R.
Din analiza Statutului A.C.R. din 1967 rezultă că, noua persoană juridică înfiinţată nu face nicio referire la patrimoniul fostului A.C.R.R., aspecte care nici nu puteau fi regăsite, deoarece Asociaţia A.C.R.R. a fost dizolvată la data de 21 aprilie 1948, dată la care Consiliul de Miniştri a hotărât şi cu privire la destinaţia bunurilor acestei asociaţii, inclusiv asupra imobilului ce face obiectul litigiului, cum a fost dobândit în proprietate la 15 martie 1939 de către Asociaţia A.C.R.R.
La data constituirii, reclamanta nu avea în patrimoniu niciun bun imobil, până în anul 1985 pentru buna desfăşurare a activităţii sale statul i-a alocat mai multe bunuri din proprietatea sa.
Schimbarea titularilor dreptului de administrare asupra acestor bunuri a constituit obiectul Decretului nr. 128/1985, ale căror art. 1 şi art. 3 au fost abrogate prin Decretul nr. 85/1990.
De reţinut însă, că prin acest act normativ nu s-a creat un nou regim A.C.R.-ului şi nu s-a dispus repunerea sa în situaţia anterioară anului 1948.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele juridice, proprietare ale imobilelor preluate în mod abuziv de stat, după data de 6 martie 1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea că activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar aceasta să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărârea judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă.
Actuala Asociaţie A.C.R.R. este o persoană juridică de drept privat, înfiinţată în anul 1967.
Greşit cele două instanţe, au reţinut că reclamanta este continuatoarea activităţii fostei Automobil Club Regal Român, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu a activat continuu ca persoană juridică de la data dobândirii proprietăţii imobilului solicitat (anul 1939), până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat că actualul ACR este aceeaşi persoană juridică cu fosta A.C.R.R. desfiinţată în 1948, iar reclamanta nu şi-a reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, ci a continuat-o pe cea începută în anul 1967, fără nicio legătură cu cea iniţiată înaintate de 1948. În anul 1994, ACR şi-a modificat Statutul din anul 1974 şi nu pe cel din 1904 şi 1948, astfel că hotărârea dată în acel an a consacrat numai continuitatea ACR–ului autorizat să funcţioneze din 1967.
Nu se poate reţine în speţă că este vorba de o continuare a activităţii, deoarece nu există o unică persoană juridică.
Ca un argument în plus este şi sentinţa civilă nr. 162 din 19 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 418 din 8 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti prin care a fost soluţionată o acţiune în revendicare între părţi, vizând acelaşi imobil. Astfel, s-a admis excepţia calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia ACR, întrucât nu este succesoarea în drepturi şi obligaţii a fostei Asociaţii A.C.R.R. şi s-a respins cererea de revendicare formulată de aceasta în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Condiţia existenţei unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi întrunită prin invocarea Statutului reclamantei, în care se arată că este continuatoarea activităţii persoanei juridice, fostă proprietară a imobilului.
În aceste condiţii, în mod greşit cele două instanţe au înlocuit hotărârea judecătorească obligatorie conform legii cu „prezumţia simplă" că ACR este în realitate continuatoarea fostului A.C.R.R.
Fără îndoială că, legiuitorul a impus condiţia existenţei unei hotărâri judecătoreşti prin care o situaţie de fapt să devină o situaţie de drept în măsura în care acest lucru demonstrează într-un proces cu obiect determinat şi în baza unui probatoriu adecvat respectivului cadru procesual.
În consecinţă, se reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 pentru menţinerea soluţiei date prin hotărârea recurată.
Drept urmare, în raport de considerentele compuse şi constatând nelegalitatea hotărârilor pronunţate, recursul declarat în cauză este întemeiat, aşa încât, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., urmează a fi admis cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi în fond se va respinge contestaţia formulată de Automobil Clubul Român împotriva deciziei nr. 599 din 27 noiembrie 2003, emisă de recurentul pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Casează Decizia nr. 163 A din 30 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi sentinţa nr. 74 din 31 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi, în fond respinge contestaţia formulată de Automobil Clubul Român împotriva deciziei nr. 599 din 27 noiembrie 2003 emisă de recurentul pârât.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1510/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 133/2007. Civil → |
|---|
