ICCJ. Decizia nr. 1697/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1697
Dosar nr. 5855/1/200.
Şedinţa publică din 22 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2601 din 7 octombrie 2004, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.E.B., K.A.B.S., H.B. şi K.B., în contradictoriu cu Primăria comunei Brebu Nou, Primarul comunei Brebu Nou şi B.L.S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 638 din 5 martie 2003 Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu Primarul comunei Brebu Nou şi B.L.S., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, anularea dispoziţiei primarului nr. 18 din 31 iulie 2002 şi retrocedarea imobilului înscris în C.F., cu nr.top. A, casa, cu teren intravilan de 238 mp.
Reţine tribunalul, că, în prezenta cauză, capetele de cerere 1, 3 şi 4 au acelaşi obiect, părţi şi cauză ca şi cererile soluţionate prin sentinţa civilă nr. 638 din 5 martie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin, rămasă definitivă prin respingerea apelului, existând astfel autoritate de lucru judecat.
În privinţa contractului de închiriere, se reţine că, operând autoritatea de lucru judecat pentru cererea care are ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, nu se mai poate pune în discuţie anularea contractului de închiriere, act anterior contractului de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a mai reţinut, că al cincilea capăt de cerere se impune a fi respins ca o consecinţă a respingerii primului capăt de cerere.
Prin Decizia civilă nr. 79 din 2 martie 2006, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că s-a anulat dispoziţia nr. 18 din 31 iulie 2003 emisă de Primarul comunei Brebu Nou, judeţul Caraş-Severin şi a fost obligat primarul să emită o nouă dispoziţie motivată, care să conţină oferta de despăgubire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului înscris în C.F. Gărîna, casa cu nr. 96 şi teren intravilan în suprafaţă de 238 mp.
Instanţa de apel a reţinut că autoritatea de lucru judecat există în raport cu anumite petite ale acţiunii.
În prezenta cauză, pe lângă anularea dispoziţiei nr. 18 din 31 iulie 2003, emisă de Primarul comunei Brebu Nou, reclamantele au cerut şi anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primarul comunei Brebu Nou şi B.L.S.
Anularea contractului de vânzare-cumpărare a fost cerută şi într-un alt proces, în care, prin sentinţa civilă nr. 638 din 5 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, cererea a fost respinsă, cu motivarea că încheierea contractului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi cu buna-credinţă a pârâtului chiriaş.
Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 337 din 9 martie 2004 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5087 din 10 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru că prima judecată se impune cu forţă obligatorie şi cu valoare de adevăr juridic, în privinţa petitului acţiunii privind anularea contractului de vânzare-cumpărare este incidentă autoritatea lucrului judecat.
Prin respingerea acestui petit este consolidat dreptul de proprietate al pârâtului B.L. şi nu mai există în mod obiectiv posibilitatea legală a restituirii în natură a bunului şi nici temei juridic pentru rectificarea cărţii funciare.
Referitor la contractul de închiriere, instanţa de apel a reţinut că din moment ce efectele acestui contract au încetat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu mai era posibilă examinarea condiţiilor de legalitate a acestui act pe cale principală, ci doar incidental, verificându-se respectarea condiţiilor de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.
Se reţine, că este greşită soluţia respingerii cererii de anulare a dispoziţiei nr. 18 din 31 iulie 2003, emisă de Primarul comunei Brebu Nou. La data sesizării instanţei, dispoziţia nr. 18 din 31 iulie 2003 era în fiinţă, fiind revocată pe parcursul judecării cauzei, prin dispoziţia nr. 35 din 24 septembrie 2003. Prin această dispoziţie, s-a statuat că modul de soluţionare a notificării rămâne cel stabilit prin dispoziţia nr. 18 din 31 iunie 2002.
Prin emiterea şi comunicarea acestei dispoziţii, s-au produs însă efecte juridice a căror încetare putea fi dispusă pe cale judiciară şi nu prin revocare. De aceea, tribunalul trebuia să analizeze pe fond legalitatea dispoziţiei.
Se mai reţine, că dispoziţia nr. 18 din 31 iulie 2003 este neconformă cu legea, pentru că s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, cu motivarea că, potrivit prevederilor pct. 1, 4 lit. b) alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 nu este abuzivă.
Preluarea este însă abuzivă, în raport cu art. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru că Decretul nr. 223/1974 încălca prevederile Constituţiei din anul 1965, ale art. 480 C. civ. şi ale art. 13 şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Primarul comunei Brebu Nou trebuie obligat la emiterea unei dispoziţii care să conţină oferta de despăgubire în echivalent.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că s-a respins cererea, deşi nu există autoritate de lucru judecat.
Pentru a exista lucru judecat, trebuie să existe identitate de cauză şi obiect. În speţă, a fost atacată o altă dispoziţie a primarului, iar cererea privitoare la constatarea nulităţii contractului de închiriere este nouă, nefiind analizată în primul proces.
Iniţial s-a cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, pentru că a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar în prezent se cere să se constate nulitatea absolută a contractului, pentru că este un act subsecvent contractului de închiriere şi, dacă acest contract este nul, nici cel de vânzare-cumpărare nu este valabil.
Prin urmare, este o nouă cauză, în sensul art. 1201 C. civ., iar instanţa de apel, printr-o gravă eroare, considerând că actul subsecvent, valabil cu privire la anumite dispoziţii, validează şi actul anterior, care este nul, nu a mai verificat actul anterior.
Recursul va fi admis, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.
Recurenţii, prin declaraţia de recurs, critică hotărârea atacată numai cu privire la reţinerea existenţei lucrului judecat, susţinând că cererea pentru constatarea nulităţii contractului de închiriere este nouă faţă de procesul anterior şi că în privinţa contractului de vânzare-cumpărare, în prezenta cauză se invocă un alt motiv de nulitate decât cel invocat în primul proces.
Deşi instanţa de apel, care a reţinut că există lucru judecat numai în privinţa cererii care are ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, a cercetat în fond cererea privind anularea dispoziţiei nr. 18 din 31 iulie 2003, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, obligând primăria să emită o nouă dispoziţie prin care să acorde despăgubiri reclamanţilor, nu s-au formulat critici cu privire la modul de soluţionare a acestei cereri.
De aceea, analizând recursul numai în limita susţinerilor făcute prin declaraţia de recurs, care se referă la modul de soluţionare a capetelor de cerere privitoare la constatarea nulităţii contractului de închiriere şi a celui de vânzare-cumpărare şi, în raport cu prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocate de instanţă, din oficiu, se constată că soluţia pronunţată cu privire la aceste cereri a fost dată de tribunal cu încălcarea competenţei judecătoriei.
Prin acţiunea înregistrată la tribunal, reclamanţii au cerut să se constate şi nulitatea contractului de închiriere încheiat cu pârâtul B.L.S., precum şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu acelaşi pârât, iar la dosar au fost depuse cele două contracte (contractul de închiriere nr. 177 din 15 august 1996 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 184 din 30 septembrie 1996).
Faţă de actul de investire a instanţei, se constată că, în prezenta cauză, competent să soluţioneze cererea pentru anularea dispoziţiei nr. 18 din 31 iulie 2003, emisă de Primarul comunei Brebu Nou, judeţul Caraş-Severin este, conform art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3) din Legea republicată] tribunalul, însă pentru petitele privind anularea contractului de închiriere şi a celui de vânzare-cumpărare a imobilului preluat fără titlu nu operează prorogarea de competenţă.
Prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este stabilită competenţa absolută a tribunalului pentru soluţionarea plângerii formulate împotriva dispoziţiei de respingere a notificării. Această competenţă se poate extinde, conform art. 17 C. proc. civ., numai asupra cererilor cu caracter accesoriu şi a cererilor incidentale.
Or, petitele privind constatarea nulităţii contractelor de închiriere şi de vânzare-cumpărare nu au caracter de accesorietate faţă de cererea întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece soluţionarea acestor petite nu depinde de soluţia dată în acţiunea în anularea dispoziţiei.
În accepţiunea Legii nr. 10/2001, cererea privind anularea dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare şi cea prin care se solicită constatarea nulităţii contractului prin care s-a vândut imobilul sunt principale, pentru că, potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 [art. 51 alin. (2) din Legea republicată], atunci când a fost exercitată acţiunea în constatarea nulităţii actului de înstrăinare, procedura administrativă se suspendă până la soluţionarea irevocabilă a acesteia.
Prin urmare, în această situaţie, nu sunt incidente prevederile art. 17 C. proc. civ., iar competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine tribunalului pentru petitul privind anularea dispoziţiei prin care s-a soluţionat notificarea şi instanţei de drept comun pentru petitele privind anularea contractelor încheiate cu privire la imobil.
În prezenta cauză, în raport de valoarea imobilului (valoarea actualizată cu indicele inflaţiei, înscrisă în dispoziţia nr. 18 din 31 iulie 2002 este de 127.182.837 lei), competentă să soluţioneze cererile pentru anularea celor două contracte la care se referă cererea de recurs este judecătoria.
De aceea, tribunalul a soluţionat aceste cereri cu încălcarea competenţei judecătoriei, pronunţând o hotărâre nelegală şi tot nelegală este şi Decizia prin care a fost păstrată sentinţa tribunalului.
Pentru considerentele expuse, va fi admis recursul şi, fără a se analiza criticile privitoare la lucru judecat, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ. se va casa în parte Decizia atacată, conform art. 297 alin. (2) C. proc. civ., se va anula în parte sentinţa tribunalului, în sensul disjungerii cererilor privind anularea contractului de închiriere şi a contractului de vânzare-cumpărare, de celelalte cereri şi se vor trimite aceste cereri, spre judecare, Judecătoriei Reşiţa.
Restul dispoziţiilor deciziei atacate, necriticate prin declaraţia de recurs, vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.S.E., B.H.H., B.K. şi B.S.K.A. împotriva deciziei civile nr. 79 din 2 martie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, pe care o casează în parte.
Anulează în parte sentinţa civilă nr. 2601 din 7 octombrie 2004 a Tribunalului Caraş Severin.
Disjunge cererile privitoare la anularea contractului de închiriere şi a contractului de vânzare-cumpărare şi trimite aceste cereri spre judecare instanţei competente, Judecătoria Reşiţa.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1759/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 169/2007. Civil → |
|---|
