ICCJ. Decizia nr. 1728/2007. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1728
Dosar nr. 1140/54/2007
Şedinţa publică din 14 martie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2003, reclamanţii P.S. şi B.C. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA Slatina, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 1.500.000.000 lei reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite în temeiul contractului de cesiune a brevetului de invenţie nr.103005, încheiat cu pârâta la data de 21 martie 1995.
Prin sentinţa civilă nr. 92 din 9 martie 2004, Tribunalul Olt, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că titularul brevetului de invenţie a fost decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor legale, aşa încât, brevetul nemaifiind protejat, solicitările reclamanţilor privind acordarea de drepturi patrimoniale apar ca nefondate.
Mai mult, din contractul de cesiune încheiat între părţi rezultă că durata acestui contract a fost de 5 ani, perioadă pentru care reclamanţii şi-au încasat drepturile cuvenite.
Prin Decizia nr. 28 din 28 ianuarie 2005, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Olt, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea a admis motivul de ordine publică pus din oficiu în discuţia părţilor, referitor la necompetenţa materială a instanţei comerciale.
În motivarea deciziei curtea de apel a arătat că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială, iar încălcarea normelor de ordine publică referitoare la competenţa materială a instanţei civile atrage nulitatea hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Recursul a fost iniţial înregistrat pe rolul Secţiei Comerciale al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin încheierea din 21 septembrie 2005 l-a trimis spre soluţionare Secţiei Civile şi de Proprietate Intelectuală.
Prin Decizia nr. 7378 din 22 septembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, având în vedere următoarele considerente:
Conform art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., competenţa soluţionării în primă instanţă a cererilor şi acţiunilor în materia proprietăţii industriale aparţine tribunalului.
Nici textul de lege menţionat şi nici legea specială a brevetelor de invenţie, nr. 64/1991, nu impun judecarea acestor litigii la o anumită secţie a tribunalului, astfel încât, indiferent dacă litigiul s-a judecat la secţia civilă sau la cea comercială, norma imperativă referitoare la competenţa materială a tribunalului în această materie a fost respectată.
Fără temei legal curtea de apel a stabilit că s-au încălcat normele legale referitoare la competenţa secţiei civile, câte vreme nicio dispoziţie legală nu stabileşte o competenţă o atare competenţă la nivelul tribunalului, ca de altfel nici la cel al curţii de apel, cauza urmând a fi înregistrată şi soluţionată la acea secţie a curţii de apel căreia i se repartizează administrativ litigiile în materia proprietăţii intelectuale, din care fac parte şi cele în materia proprietăţii industriale, sau în cadrul căreia funcţionează completele specializate în această materie.
Apelul a fost rejudecat de secţia civilă a Curţii de Apel Craiova, urmare a faptului că aceasta a fost desemnată să judece litigiile în materia proprietăţii intelectuale prin Decizia Colegiului de conducere al instanţei din 20 martie 2007.
Prin Decizia civilă nr. 657 din 31 mai 2007 apelul declarat de reclamanţii P.S. şi B.C. împotriva sentinţei civile nr. 92 din 9 martie 2004 a Tribunalului Olt a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Actul în baza căruia a fost încheiat contractul de cesiune, iar reclamanţii solicită drepturile băneşti pentru aplicarea invenţiei, îl constituie brevetul de invenţie nr. 103005, care a fost acordat de O.S.I.M. prin hotărârea nr. 2791 din 28 septembrie 1990, titular al brevetului de invenţie fiind SC E. SA, în temeiul art. 14 din Legea nr. 62/1974.
Ulterior, dreptul asupra brevetului de invenţie a fost transmis reclamanţilor conform art. 66 din Legea nr. 64/1991.
Pentru nerespectarea obligaţiei de plată a taxelor de menţinere în vigoare a brevetului O.S.I.M. a dispus decăderea din drepturile ce decurg din brevet, conform art. 47 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Având în vedere că brevetul de invenţie nu mai este protejat, solicitările reclamanţilor privind acordarea drepturilor băneşti care decurg din aplicarea acestuia apar ca nefondate.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii susţin că, deşi cea mai mare parte din considerentele deciziei sunt adevărate, concluzia la care ajunge curtea de apel este greşită.
Astfel, în opinia recurenţilor, pârâta avea calitatea de titular de brevet şi obligaţia de a plăti taxele de menţinere în vigoare a acestuia, tot pârâta fiind cea care a folosit invenţia din anul 1988, chiar dacă contractul de cesiune s-a încheiat cu reclamanţii în anul 1995.
Faptul că brevetul nu mai este protejat nu mai are nicio importanţă, deoarece protecţia conferită de brevet presupunea interzicerea folosirii de către terţi a invenţiei fără autorizarea titularului de brevet.
Or, în speţă, nu se pune problema folosirii de către un terţ a invenţiei, aceasta fiind folosită de către pârâtă, care a refuzat în mod nejustificat prelungirea contractului de cesiune.
Faptul că nu a achitat taxele de menţinere în vigoare a brevetului este datorat exclusiv culpei pârâtei şi nu poate fi invocat împotriva reclamanţilor, în condiţiile în care pârâta beneficiază şi în prezent de invenţia reclamanţilor.
Sub acest aspect este greşită reţinerea curţii de apel în sensul că reclamanţii aveau obligaţia plăţii taxelor ca titulari de brevet, deoarece de bună-credinţă ei au acordat pârâtei toate prerogativele prin dobândirea calităţii de titular al brevetului, aceasta realizând o îmbogăţire fără justă cauză.
Recurenţii au ataşat la dosar în copie două hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un alt litigiu privind plata drepturilor băneşti în temeiul contractului de cesiune din anul 1995.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare, dar cu ocazia dezbaterilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, ataşând în acelaşi sens şi concluzii scrise.
Analizând Decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta este legală, deşi o parte din considerentele acesteia nu au temei, aşa cum au susţinut recurenţii.
Astfel, în ceea ce priveşte problema calităţii de titular al brevetului, în mod greşit s-a reţinut că reclamanţii au dobândit această calitate şi că, pe cale de consecinţă, le este imputabilă neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului.
Curtea de apel a considerat că reclamanţii au devenit titulari de brevet în baza art. 66 din Legea nr. 64/1991.
Acest text de lege, devenit art. 69 după republicarea actului normativ, prevede în alin. (3) că "dreptul asupra brevetului de invenţie se transmite inventatorului, prin efectul legii, în cazurile în care la data intrării în vigoare a prezentei legi întreprinderea care a devenit titulară prin efectul cesiunii legale prevăzute la art. 14 din Legea nr. 62/1974 nu a aplicat invenţia sau nu a luat măsurile necesare în vederea aplicării ei".
Pentru ca acest text de lege să fie aplicabil, trebuie întrunite mai multe condiţii.
O primă condiţie este aceea ca invenţia să fi avut regimul juridic reglementat prin art. 14 din Legea nr. 62/1974, adică pârâta să fi devenit titulara brevetului în baza cesiunii legale prevăzute de actul normativ în vigoare la acea dată.
În speţă nu s-a contestat că brevetul nr. 103005 a fost acordat pârâtei SC E. SA, fostă I.P.C., în baza cesiunii legale, care a dobândit calitatea de titular de brevet, calitatea de inventatori aparţinând reclamanţilor B.C. şi P.S.
O a doua condiţie este aceea ca, la data intrării în vigoare Legii nr. 64/1991, care a abrogat şi înlocuit Legea nr. 62/1974, invenţia să nu fi fost pusă în aplicare de către titulara brevetului ori aceasta să nu fi luat măsurile necesare în vederea aplicării ei.
Verificarea acestei condiţii nu s-a făcut şi nici nu se putea face în cadrul litigiului de faţă, deoarece, pentru a stabili dacă reclamanţii au dreptul de a dobândi calitatea de titulari de brevet ar fi trebuit să se parcurgă procedura legală în acest scop.
Conform regulii 73(5) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 această procedură presupunea ca persoanele interesate să adreseze O.S.I.M. o cerere prin care să se indice schimbarea titularului brevetului, însoţită de documentul care să ateste o atare schimbare.
Cererea urma a fi examinată de O.S.I.M., iar o eventuală hotărâre favorabilă în acest sens urma a se înscrie în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi a se publica în B.O.P.I., conform reguli 73(9) şi (10) din acelaşi Regulament.
Niciuna din părţi nu a susţinut că o asemenea procedură s-ar fi urmat, iar în adresa emisă de O.S.I.M la data de 19 februarie 2004, avută în vedere de ambele instanţe la pronunţarea hotărârilor, se menţionează că titularul brevetului de invenţie nr. 103005, decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor legale este SC E. SA, adică pârâta.
Chiar dacă în contractul încheiat între părţi în anul 1995, reclamanţii au fost menţionaţi ca titulari ai brevetului, nu s-a făcut dovada că s-au şi urmat demersurile necesare pentru operarea înscrierii unui asemenea drept, urmată de plata de către noii titulari a taxelor de menţinere în vigoare a brevetului.
Prin urmare, nu există temei pentru a se reţine că reclamanţii au devenit titulari ai brevetului de invenţie, ei înşişi negând această calitate pe parcursul procesului.
Ceea ce este însă corect reţinut de către instanţele anterioare, este faptul că produsul "Agregat de degroşat şi filetat piese bitronconice", inventat de reclamanţi, nu mai beneficiază de protecţie legală, folosirea sa fiind posibilă de către terţi fără autorizarea fostului titular de brevet.
Faptul că pârâta nu ar avea calitatea de terţ în raportul juridic dedus judecăţii, invocat de recurenţi, nu are nicio relevanţă în cauză.
Aceştia au solicitat plata unor drepturi băneşti pentru faptul că pârâta foloseşte invenţia şi refuză renegocierea cu reclamanţii a clauzelor contractului încheiat cu aceasta la data de 21 martie 1995.
Perioada pentru care pârâta s-a obligat prin contract să plătească reclamanţilor drepturi băneşti pentru exploatarea invenţiei a fost de 5 ani începând cu data de 1 ianuarie 1994, perioadă care a expirat, aşadar, la 1 ianuarie 1999.
Pentru perioada prevăzută în contract drepturile băneşti convenite au fost achitate reclamanţilor ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti în acest sens, aşa cum corect au reţinut instanţele anterioare.
Obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă însă drepturi băneşti pretins cuvenite pentru exploatarea invenţiei după expirarea perioadei prevăzute în contract, or pentru acestea, aşa cum corect a reţinut tribunalul, nu subzistă temeiul răspunderii civile contractuale.
Nici îmbogăţirea fără justă cauză printr-un refuz nejustificat de renegociere a contractului nu poate fi reţinută în sarcina pârâtei, câtă vreme, aşa cum corect s-a stabilit, invenţia nu mai beneficiază de protecţie.
Odată ce titularul brevetului de invenţie a fost decăzut din drepturile conferite de brevet şi nu a intervenit o revalidare a brevetului, invenţia poate fi liber exploatată de oricine, fără ca cei care pretind că au vreun drept asupra invenţiei să poată solicita despăgubiri pentru folosirea acesteia.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va menţine Decizia curţii de apel şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţi la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata SC E. SA, reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.S. şi B.C. împotriva deciziei nr. 657 din 31 mai 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2000 lei către intimata reclamantă SC E. SA, Slatina reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1904/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 153/2007. Civil → |
|---|
