ICCJ. Decizia nr. 1936/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1936
Dosar nr. 35025/2/200.
Şedinţa publică din 1 martie 2007
Asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 908 din 25 octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul M.D.R.C. împotriva dispoziţiei nr. 2468 din 17 februarie 2004, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia atacata, a fost respinsă notificarea reclamantului, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitor.
Reclamantul nu a depus, ca anexe ale notificării, certificate de moştenitor din care să rezulte situaţia succesiunii persoanei indicate ca proprietară a imobilului, M.V., şi nici titlul de proprietate care să dovedească faptul că mătuşa sa era titularul dreptului de proprietate asupra bunului imobil în discuţie.
În susţinerea contestaţiei, contestatorul nu mai poate invoca alte înscrisuri, pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut tribunalul, că înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu sunt de natură a demonstra calitatea de proprietar al imobilului, actul de proprietate care să ateste dobândirea bunului de către M.V., nefiind nici indicat, nici prezentat entităţii notificate.
Prin Decizia civilă nr. 53A din 20 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia nulităţii parţiale a testamentului olograf, întocmit de M.V., precum şi a procesului verbal de înscriere în cartea funciară a imobilului şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Curtea de apel a reţinut că, potrivit testamentului, defuncta M.V. a dispus, la data de 10 mai 1941, de întreaga sa avere, pe care a împărţit-o între numiţii I.M. şi C.I.M. şi Academia Română.
Nuda proprietate a imobilului în litigiu a fost testată Academiei Române, uzufructul imobilului revenind moştenitorilor testamentari, I.M. şi C.I.M.
Testamentul conţine dispoziţii speciale cu privire la drepturile succesorale cuvenite copiilor „nevrednicului nepot de frate mai mare decedat în anul 1933", cărora defuncta a înţeles să le transmită legate particulare în bani şi pe care i-a exclus de la moştenirea unui loc de veci, lăsat aceloraşi moştenitori testamentari.
A mai reţinut curtea de apel, că testatoarea a decedat la data de 15 aprilie 1944, dată de la care se consideră că bunurile au revenit moştenitorilor acesteia.
Bunurile succesorale au fost inventariate la cererea autorului reclamantului, M.C.C., ceea ce are semnificaţia acceptării moştenirii şi creează prezumţia naşterii unui litigiu în legătură cu dispoziţiile testamentare prin care moştenitorul legal a fost îndepărtat de la succesiune, prin instituirea unui legat cu titlu particular în favoarea acestuia şi a altor legate care au epuizat emolumentul succesoral, constituind astfel o veritabilă exheredare.
În favoarea aceleiaşi prezumţii sunt şi menţiunile din procesul verbal de intabulare, încheiat la 27 iulie 1946, dată la care imobilul a fost intabulat pe numele Academiei Române.
Curtea de Apel a reţinut că testamentul este un act juridic de sine stătător, nesupus înregistrării în cartea funciară ca şi condiţie de valabilitate. El a fost acceptat de Academia Română, potrivit dispoziţiilor art. 811 C. civ., astfel încât nu se poate reţine nulitatea. In luna aprilie 1945 nu se mai punea problema ordonanţelor domneşti, fiind suficient avizul Consiliului de Stat pentru a se considera că testamentul şi-a produs efectele.
În raport de dovezile depuse în apel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că greşit a reţinut instanţa de apel că ar fi invocat în şedinţa publică din 13 aprilie 2006 excepţia nulităţii parţiale a testamentului olograf. În realitate a invocat caducitatea testamentului, sub aspectul dispoziţiilor privitoare la transmiterea dreptului de proprietate către Academia Română şi nulitatea procesului verbal de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate pe numele Academiei Române.
Reclamantul a mai invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a interpretat în mod greşit semnificaţia juridică a deciziei Consiliului de Miniştri ca fiind act de acceptare a succesiunii, pentru că Academia Română, prin această decizie, a fost doar autorizată să accepte legatul lăsat de către defuncta M.V.
De asemenea, este contradictorie motivarea instanţei de apel, în sensul că inventarierea bunurilor moştenirii de către autorul reclamantului a fost interpretată ca acceptare a succesiunii de către Academia Română.
A mai arătat recurentul, că înscrierea dreptului de proprietate al Academiei Române în cartea funciară nu s-a realizat valabil şi este lovită de nulitate, deoarece înscrierea s-a realizat în lipsa titlului de proprietate al testatoarei şi în lipsa unui act prin care Academia Română să accepte în termen legatul lăsat de către proprietara imobilului.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile invocate ale art. 304 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 28 mai 2005, reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei nr. 2468 din 17 februarie 2004, emisă de Primăria municipiului Bucureşti şi obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
Judecata la instanţa de fond a avut loc în limitele acestor capete de cerere, pentru că reclamantul nu şi-a mai modificat sau precizat acţiunea.
La termenul din 13 aprilie 2006, înainte de a avea loc dezbaterile asupra apelului declarat de reclamant, acesta a invocat nulitatea parţială a testamentului cu privire la imobilul în litigiu şi nulitatea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al Academiei Române.
Nulitatea testamentului nu a fost invocată printr-o cerere scrisă, depusă la dosar, însă în încheierea de dezbateri şi de amânare a pronunţării este consemnată această susţinere a apelantului reclamant.
Prin urmare, este nereală susţinerea recurentului că ar fi solicitat constatarea caducităţii dispoziţiilor testamentare şi nu a nulităţii, iar instanţa ar fi pronunţat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Dacă, din eroare, s-ar fi făcut această menţiune, reclamantul ar fi avut la îndemână procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. şi ar fi putut solicita îndreptarea erorii materiale strecurate.
Nefondată este şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Potrivit acestui text, se poate cere casarea unei hotărâri atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Hotărârea atacată este amplu motivată şi cuprinde toate argumentele de fapt şi de drept ce au fost avute în vedere de instanţă în soluţionarea cauzei.
Faptul că instanţa a analizat elemente specifice nulităţii testamentului nu înseamnă că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, deoarece, aşa cum s-a arătat, instanţa a fost sesizată cu o cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii testamentului şi nu a caducităţii.
Recurentul a mai invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar criticile întemeiate pe acest articol sunt formulate împreună cu cele întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi tind să demonstreze că instanţa a fost sesizată cu o cerere în caducitate şi nu cu o cerere în constatarea nulităţii testamentului.
De altfel, întreaga apărare a recurentului este construită pe acest eşafodaj.
Toate aceste critici întemeiate pe dispoziţiile art. 8 şi 9 C. proc. civ. sunt nefondate, pentru că ele vizează împrejurări ulterioare întocmirii testamentului (acceptarea succesiuni, inventarierea bunurilor succesorale), specifice instituţiei caducităţii şi nu împrejurări existente la data întocmirii testamentului, de natură a atrage nulitatea acestuia.
De altfel, instanţa de apel nu a reţinut că Decizia Consiliului de Miniştri este act de acceptare a testamentului, aşa cum pretinde recurentul, ci că testamentul « a fost acceptat de către Academia Română, potrivit Deciziei Consiliului de Miniştri (...), cu respectarea dispoziţiilor art. 811 C. civ. ».
Mai pretinde recurentul, că s-au încălcat dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru că a depus la dosar certificatele de moştenitor care atestă calitatea procesuală activă a sa, în calitate de moştenitor al tatălui său M.C., care, la rândul său este moştenitor legal al defunctei M.V.
Nici această critică nu este fondată.
Chiar dacă la dosar există certificatele de moştenitor ce dovedesc faptul că M.C. este moştenitorul legal al defunctei M.V., în calitate de nepot frate, existenţa acestora nu poate lipsi de efecte juridice un testament încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.
De altfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001, pe care recurentul îl citează se referă la situaţia în care, în absenta unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi ce recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Or, în cauză testamentul atestă faptul că fostul proprietar a scos din masa succesorală imobilul în litigiu, transmiţându-l prin act mortis causa Academiei Române, ceea ce face ca preluarea imobilului de către o instituţie a statului să nu fi avut loc în mod abuziv şi ca moştenitorul legal nerezervatar, îndepărtat de la succesiune, să nu dobândească vreun drept asupra imobilului.
Având în vedere cele expuse, Înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul M.D.R.C. împotriva deciziei nr. 53A din 20 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1944/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 186/2007. Civil → |
|---|
