ICCJ. Decizia nr. 1944/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1944
Dosar nr. 6637/1/200.
Şedinţa publică din 1 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Mureş, prin sentinţa civilă nr. 442 din 9 aprilie 1999, a respins acţiunea formulată de reclamanta C.S.M.D. Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâţii Primăria oraşului Sovata, SC R. DGN şi SC B. SA Sovata.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Târgu-Mureş, care, prin Decizia civilă nr. 396/A din 13 decembrie 1999, desfiinţând sentinţa apelată, a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Rejudecând cauza, Tribunalul Mureş, prin Decizia civilă nr. 63 din 23 martie 2001, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta C.S.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Primăria Sovata, SC D.N. SA Târgu-Mureş şi SC B. SA Sovata.
A constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilelor înscrise în C.F. nr. 857 Sovata, A + 97, nr.top. 3154/10/11/1/2; C.F. 857 Sovata, A + 112, nr.top. 3142/1; C.F. nr. 857 Sovata, A + 113, nr.top. 3142/2/a.
A dispus radierea dreptului de proprietate al statului şi repunerea în situaţia anterioară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor menţionate. Pârâţii au fost obligaţi să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor care fac obiectul procesului şi să le predea acesteia în deplină posesie şi paşnică folosinţă şi a fost respins petitul privind obligarea pârâţilor la daune cominatorii.
S-a constatat că reclamanta a renunţat la judecată cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. 857 Sovata, A + 111, nr.top. 3177, s-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta SC D.N. SA Târgu-Mureş şi a fost obligată reclamanta să plătească acestei pârâte suma de 616.000.000 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate la imobilul înscris în C.F. nr. 857 Sovata, nr.top. 3154/10/11/1/2.
A fost instituit drept de retenţie în favoarea SC D.N. SA Târgu-Mureş până la achitarea sumei datorate de reclamantă şi a fost obligată reclamanta (pârâtă în cererea reconvenţională) la plata sumei de 23.165.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că în cursul rejudecării cauzei pârâta SC D.N. SA Târgu-Mureş a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se respingă acţiunea, iar pentru ipoteza admiterii acţiunii a cerut ca reclamanta să fie obligată la plata tuturor cheltuielilor făcute cu imobilul în litigiu şi instituirea dreptului de retenţie până la achitarea integrală a sumei solicitate.
Reţine tribunalul, că imobilele care fac obiectul litigiului au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950, însă deciziile de preluare nu au fost depuse la dosar. Faptul că imobilele nu au fost preluate în baza Decretului nr. 358/1948 a fost constatat şi de Comisia judeţeană Târgu-Mureş pentru aplicarea Decretului-lege nr. 126/1990.
Preluarea s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950 care privea imobilele aflate „în mâna exploatatorilor" şi, fiind o preluare abuzivă, nu sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 115/1938 pentru uzucapiunea tabulară.
Faţă de prevederile art. 8 alin. (2) şi art. 52 din Legea nr. 10/2001, toate actele normative care reglementau situaţia juridică a acestor imobile au fost abrogate, însă art. 3 C. civ. prevede că „judecătorul care va refuza de a judeca sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată, ori neîndestulătoare, va putea fi urmărit pentru denegare de dreptate".
Mai reţine tribunalul, că pârâtele nu şi-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, iar cererea reconvenţională este întemeiată, deoarece, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, SC D.N. SA a efectuat investiţii la imobil în valoare reală şi actuală de 616.000.000 lei.
În baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză, pârâta din cererea reconvenţională este obligată să restituie contravaloarea acestor investiţii şi, pentru că datoria este în strânsă conexiune cu lucrul pe care deţinătorul creditor trebuie să îl restituie, se va institui un drept de retenţie asupra imobilului, în favoarea SC D.N. SA.
În privinţa petitului privind obligarea pârâtelor la daune cominatorii, se reţine că se impune respingerea lui, pentru că executarea obligaţiilor este posibilă pe calea executării silite.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin Decizia civilă nr. 18/A din 22 martie 2002, a admis apelurile declarate de reclamantă şi de pârâtele SC D.N. SA Târgu-Mureş şi SC B. SA Sovata şi a schimbat în tot această sentinţă, respingând ca prematur formulate acţiunea în revendicare imobiliară, precum şi cererea reconvenţională.
Această hotărâre a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 5209 din 21 septembrie 2004, şi s-a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că, faţă de prevederile art. 21 alin. (2) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 92/1992 şi art. 3 C. civ., acţiunea nu este prematur formulată, iar Decizia atacată este nelegală.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin Decizia civilă nr. 16/A din 30 ianuarie 2006, a respins apelurile declarate de reclamanta C.S.M. şi de pârâta SC B. SA Sovata, precum şi apelul incident declarat de pârâta SC D.N. SA.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că imobilele care fac obiectul procesului au fost preluate de către stat, cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data preluării. Deoarece la data preluării imobilelor reclamanta aparţinea cultului greco-catolic, care a fost desfiinţat, imobilele intrau sub incidenţa Decretului nr. 358/1948, însă nu au fost incluse în lista bunurilor ce urmau să fie predate din proprietatea statului în proprietatea Bisericii Greco-Catolice, iar din înscrierile făcute în cartea funciară, opozabile părţilor, rezultă că statul a preluat bunurile în baza Decretului nr. 92/1950.
Reclamanta nu se încadra, însă, în categoria exploatatorilor, iar imobilele nu intrau în categoria celor supuse naţionalizării.
După preluarea de către stat, imobilul înscris în nr.top. 3154/10/11/1/2 a fost dat în administrarea fostei I.R.I.D.G.N. Târgu-Mureş, a cărei succesoare este pârâta SC D.N. SA Târgu-Mureş, iar celelalte două imobile au fost date în administrarea Întreprinderii B. Sovata SA.
Reţine instanţa de apel, că pârâta SC D.N. SA Târgu-Mureş a efectuat lucrări la imobilul aflat în administrarea sa, în baza proiectului nr. 28449/1977 elaborat de secţia de proiectare a Cooperativei Constructorul Târgu-Mureş. Pârâta a făcut dovada contravalorii lucrărilor, cu devize de lucrări, situaţii de lucrări şi facturile cu care s-a achitat costul lor şi, pentru că valoarea bunului a crescut prin efectuarea acestor lucrări, iar prin restituirea bunului în favoarea reclamantei se produce o sărăcire a patrimoniului pârâtei, reclamanta trebuie să plătească contravaloarea lor.
Se mai reţine, că pârâta SC B. Sovata SA a cerut să-i fie recunoscut dreptul de proprietate asupra vilelor nr. 15 „Mureşul" şi nr. 55 „Someşul", susţinând că unul din imobile a fost reconstruit, iar la celălalt imobil a făcut investiţii, însă cererea este inadmisibilă, în raport de prevederile art. 294 C. proc. civ., pentru că a fost formulată pentru prima dată în apel.
Apelanta SC B. Sovata SA a susţinut că acţiunea se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, însă acţiunea fiind promovată în anul 1998 nu poate fi analizată prin prisma prevederilor legii speciale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâtele SC D.N. SA şi SC B. SA Sovata.
Reclamanta, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că principiul îmbogăţirii fără just temei, în baza căruia a fost obligată să plătească pârâtei SC D.N. SA contravaloarea investiţiilor făcute la imobil, nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece în Decizia civilă nr. 5209/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie există îndrumarea ca instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 126/1990, în raport de care bunurile preluate de stat se restituie în starea lor actuală.
Susţine recurenta, că principiul îmbogăţirii fără justă cauză nu îşi găseşte aplicarea şi pentru faptul că lipseşte cel mai important element îmbogăţirea sa, deoarece prin Decretul-lege nr. 126/1990 statul recunoaşte că prin preluarea imobilelor cu rea credinţă proprietarul a suferit un important prejudiciu de ordin moral şi material, prin lipsirea de folosinţă a bunului. Investiţiile la imobil au fost efectuate în anul 1977 de Statul Român, fondurile fiind suportate din bugetul de stat. De aceea, pârâta SC D.N. SA nu poate să ceară despăgubiri în numele statului. Aceasta nu este proprietara bunului, pentru că dreptul său nu este înscris în cartea funciară, iar dacă se are în vedere aspectul cronologic al intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 126/1990 şi a Legii nr. 15/1990, rezultă că la data când Legea nr. 15/1990 a intrat în vigoare, Statul Român recunoscuse recurentei dreptul de proprietate asupra bunului care urma să fie restituit conform prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990.
Pârâta SC D.N. SA Târgu-Mureş, invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arată că instanţa nu a luat în considerare că imobilul a fost revendicat de reclamantă în baza Decretului-lege nr. 126/1990, care priveşte bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, însă din actele depuse la dosar rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 şi nu a Decretului nr. 358/1948.
De aceea, este inaplicabil Decretul-lege nr. 126/1990, fapt constatat şi de Comisia judeţeană Mureş pentru aplicarea Decretului nr. 126/1990, iar dreptul asupra bunului a fost dobândit de recurentă în baza Legii nr. 15/1990.
Mai susţine recurenta, că fiind societate cu capital majoritar privat, nu poate fi obligată la diminuarea patrimoniului său, ca urmare a preluării abuzive de către stat a imobilului în discuţie. Preluarea abuzivă fiind făcută de stat, statul trebuie obligat să plătească şi despăgubirea către Biserica Greco-Catolică.
Pârâta SC B. SA Sovata, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că vilele nr. 15 şi nr. 55 i-au fost date în administrare, după naţionalizarea lor, în baza Decretului nr. 92/1950, însă în anul 1989 vila nr. 15 a fost demolată şi s-a construit o clădire nouă. Arată recurenta, că s-a opus la restituirea acestui imobil, deoarece imobilul preluat prin naţionalizare este demolat.
Greşit s-a reţinut că imobilele au fost naţionalizate fără titlu valabil, fără să se arate care sunt motivele pentru care s-a reţinut această împrejurare.
Reclamanta nu este un cult religios, ci o congregaţie care a fost înfiinţată în anul 1921, cu sediul în Blaj. De aceea, clădirile din Sovata nefiind destinate desfăşurării activităţii congregaţiei, erau incidente prevederile decretului nr. 92/1950. Susţine recurenta, că vila 15 fiind o construcţie nouă, care nu a fost preluată de la reclamantă, nu poate fi obligată la restituirea ei.
Din oficiu, Înalta Curte a invocat motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente:
Reclamanta, prin acţiunea înregistrată la data de 10 decembrie 1998, a cerut ca pârâţii să fie obligaţi să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în C.F. 847 Sovata, să se restabilească situaţia de carte funciară şi să se dispună evacuarea pârâtelor de la rândul 2 şi rândul 3 din imobilele pe care le deţin.
Faţă de obiectul pricinii şi de prevederile art. 181 C. proc. civ., competenţa materială a instanţei se determină după valoarea bunurilor la momentul investirii primei instanţe, iar în cererea de chemare în judecată reclamanta a precizat că valoarea imobilelor care fac obiectul procesului depăşeşte suma de 1.000.000.000 lei.
În cursul procesului, recurenta-reclamantă nu a susţinut că la data introducerii acţiunii valoarea imobilelor era mai mare de 5 miliarde lei, iar la instanţa de recurs a depus la dosar înscrisuri care atestă faptul că vila nr. 15 şi terenul aferent figurează în evidenţe cu valoarea de 355.419,59 lei, iar vila 55 figurează cu valoarea de 7.677,53 lei.
Se constată că, faţă de valoarea bunurilor la data introducerii acţiunii şi de prevederile art. II din Legea nr. 219/2005, la data de 30 ianuarie 2006, când s-a pronunţat Decizia atacată, competent să soluţioneze apelurile era tribunalul şi nu curtea de apel.
Articolul II din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data pronunţării hotărârii recurate, prevede, în alin. (2), că apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a legii, care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalului se trimit la tribunale.
Faţă de prevederea „potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalului", instanţa competentă material să soluţioneze apelul se stabileşte în raport cu obiectul pricinii şi normele de competenţă materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005 şi nu în raport de instanţa care a soluţionat pricina în fond, competentă conform normelor de competenţă în vigoare la data pronunţării sentinţei apelate.
Legea nr. 219/2005 a modificat art. 2 C. proc. civ., iar, conform alin. (1) lit. b) al acestui text, tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei.
Procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. 1 C. proc. civ., de competenţa judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a devenit instanţă de drept comun pentru soluţionarea apelurilor.
Prin urmare, în raport de obiectul pricinii şi valoarea imobilelor, care la data introducerii acţiunii, 10 decembrie 1998, nu depăşea 5 miliarde lei, la data de 30 ianuarie 2006 competent să soluţioneze apelul era Tribunalul Mureş, iar curtea de apel, care a soluţionat apelul nesocotind prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, a încălcat competenţa tribunalului.
De aceea, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se vor admite recursurile şi, fără să se analizeze motivele de recurs, se va casa hotărârea atacată, iar, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite, spre judecarea apelurilor, Tribunalului Mureş.
Sentinţa apelată fiind pronunţată tot de tribunal, aceeaşi instanţă urmează să soluţioneze o cale de atac împotriva propriei hotărâri, prin derogare de la prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., însă, prin art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a stabilit această reglementare cu caracter tranzitoriu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta C.S.M.D. şi pârâţii SC B. SA şi SC D.N. SA împotriva deciziei civile nr. 16 A din 30 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, pe care o casează.
Trimite dosarul spre judecarea apelurilor Tribunalului Mureş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2025/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1936/2007. Civil → |
|---|
