ICCJ. Decizia nr. 2118/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2118
Dosar nr. 4849/105/2007
Şedinţa publică din 31 martie 2008
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1055 din 8 august 2007, Tribunalul Prahova a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul C.P.M., reţinând că a fost returnată de pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene însă la data de 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană, iar „multor persoane aflate pe teritoriul statelor membre ale Uniunii le-a fost acordat dreptul de intrare, ieşire etc."
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 365 din 20 septembrie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe.
Instanţa de apel a reţinut că, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, efectele tratatelor pe care România le încheiase cu state membre ale Uniunii Europene au încetat, iar expulzarea dispusă de autorităţile franceze nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca instanţa română să interzică dreptul la liberă circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul Franţei.
În materia liberei circulaţii a cetăţenilor români este aplicabil art. 48 din Tratatul C.E.E. şi art. 4 din Directiva 2004/38/CE, iar în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca instanţa să ia măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtei, pentru că norma comunitară prevede doar trei situaţii care permit luarea acestei măsuri şi anume: afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte care, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat, în esenţă, că intimatul a fost returnat din Franţa, la data de 19 iulie 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, iar autorităţile române au luat act de măsura autorităţilor franceze.
Recurenta a arătat că temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării pârâtei, dispusă în baza acordului de readmisie şi că sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, faţă de care unica condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie este returnarea dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat acord de readmisie.
Prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006, Curtea Constituţională a reţinut că măsura prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor la care se referă art.53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, iar, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii.
Legea nr. 248/2005 asigură implementarea prevederilor constituţionale, a art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Faţă de prevederile art. 25 din Constituţie, libertatea de circulaţie a cetăţenilor nu este absolută, iar regulile după care se desfăşoară sunt stabilite de Legea nr. 248/2005 care, în art. 5, prevede limitativ obligaţiile pe care le au cetăţenii români pe perioada şederii în străinătate.
Îngrădirile prevăzute de art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt stabilite prin Legea nr. 248/2005, iar, faţă de textele invocate, dreptul la liberă circulaţie nu este absolut.
S-a mai susţinut, că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, iar Legea nr. 248/2005 este aplicabilă şi după data de 1 ianuarie 2007, deoarece acolo unde s-a dorit ca după această dată să nu se aplice prevederile actului normativ, s-a prevăzut în mod expres. Din interpretarea per a contrario a art. 52 din lege, rezultă că după data aderării, restrângerea dreptului la liberă circulaţie se aplică, potrivit art. 39, numai pentru statul din care persoana a fost returnată.
Măsura returnării dispusă de autorităţile franceze face dovada că pârâta nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul Uniunii Europene. Acesta trebuie să suporte consecinţele faptelor sale, pentru că prin conduita sa a adus atingere imaginii şi intereselor României, în raporturile cu statele Uniunii Europene.
Recurenta a susţinut că autorităţile române nu pot cenzura măsura returnării dispusă de autorităţile străine şi că România trebuie să îşi probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi de a-şi consolida poziţia de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru şedere ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speţă, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
În cauză, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă.
Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că intimatul-pârât C.P.M. a săvârşit vreo faptă care să justifice luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie.
Or, faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul celui în cauză, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie al intimatei-pârâte doar pentru faptul că autorităţile franceze au dispus returnarea acesteia în baza unui acord de readmisie nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acesteia.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 365 din 20 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2198/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 194/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
