ICCJ. Decizia nr. 221/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 221.
Dosar nr. 1736/2/200.
Şedinţa publică din 9 martie 2007
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 19 iunie 2001 la Tribunalul Bucureşti reclamanţii S.P.V. şi S.M. au acţionat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC U.T. Bucureşti, solicitând obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2345 mp şi construcţii.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că imobilul a aparţinut autorilor lor S.P. şi S.M.D. fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29209 din 1 decembrie 1999 de Tribunalul Ilfov şi întabulat în C.F.
Imobilul a fost preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deşi autorii erau exceptaţi de la naţionalizare şi dat rând pe rând în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei, ILL Bucureşti, Trustului de Construcţie Bucureşti şi I.U.T. Bucureşti, devenită SC U.T. SA care deţine şi în prezent imobilul şi în favoarea căreia s-a emis de către Consiliul Local al Municipiului Bucureşti Decizia nr. 139/1995 şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 cu privire la suprafaţa de 802 mp cota indiviză.
La termenul din 11 octombrie 2001 reclamanţii au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâte a societăţilor comerciale rezultate în urma divizării SC U.T. SA respectiv SC T.F. SA, SC T.G. SA şi SC P.S.A. SA depunând la dosar protocolul de divizare încheiat la data de 8 decembrie 1992.
În şedinţa din 6 decembrie 2001 prin încheiere, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ridicată din oficiu de tribunal ca urmare a dispoziţiunilor Legii 10/2001, reţinând că reclamanţii au făcut dovada notificării în temeiul procedurii instituite de Legea 10/2001 atât a Municipiului Bucureşti (la data de 18 iunie 2001) cât şi a pârâtei SC U.T. SA (la data de 18 iunie 2001).
Prin încheierea din 23 septembrie 2002, instanţa a încuviinţat cererea reclamanţilor privind introducerea în cauză în calitate de pârâte a SC T.F. SA, SC T.G. SA şi SC P.S.A. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 149 din 10 februarie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea acestora.
În considerentele sentinţei tribunalul a reţinut că acţiunea a fost introdusă la data de 19 iunie 2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit acestei legi, pentru a putea obţine restituirea în natură a terenurilor, persoanele îndreptăţite trebuie să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 21 din lege, având deschisă calea acţiunii în justiţie numai după emiterea deciziei de către unitatea deţinătoare. Întrucât reclamanţii au făcut dovada notificării pârâţilor fără a fi depus însă Decizia sau dispoziţia motivată, aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 23 din lege, aceştia nu au deschisă calea acţiunii în justiţie, lipsa răspunsului neputând echivala cu respingerea cererii.
Prin Decizia civilă 371 din 12 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa nr. 149 din 10 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a stabilit termen în continuare, pentru evocarea fondului.
În considerentele deciziei instanţa de apel a reţinut, în temeiul art. 21 din Constituţie că nu se poate refuza judecarea de către instanţe a acţiunilor de revendicare, prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară ca urmare a aplicării actelor normative de trecere a imobilelor în proprietatea statului deoarece acţiunea în revendicare reprezintă cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate în privinţa unui bun de care a fost deposedată.
S-a considerat ca fiind greşită soluţia instanţei de fond privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare fondată pe dispoziţiunile art. 480-481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât procedura administrativă instituită de lege constituie o cale lesnicioasă şi mai rapidă pentru persoanele îndreptăţite la restituire, ceea ce nu înseamnă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a limita în vreun fel accesul liber la justiţie.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că aprecierea instanţei de fond în sensul că formularea acţiunii pentru restituirea unui imobil preluat abuziv de către statul comunist trebuie să se facă în exclusivitate prin procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 este greşită.
Prin Decizia civilă nr. 295 din 14 iulie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul a admis acţiunea reclamanţilor S.P.V. şi S.M. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti SC B.U.C. SA, SC T.F. SA, SC T.G. SA şi SC T.S. SA şi a constatat că imobilul situat în Bucureşti, identificat prin rapoartele de expertiză topo şi construcţii a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Pârâtele, societăţile comerciale au fost obligate să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat.
Instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC P.M.I. SRL, prin lichidator SCO & R.L.J. SRL.
Pentru a pronunţa această Decizia, Curtea a reţinut că imobilul în litigiu, proprietatea autorilor reclamanţilor a fost preluat de stat cu încălcarea art. II din Decretul 92/1952, deoarece fostul proprietar, ofiţer în armata română era exceptat în mod expres de la naţionalizare. Ca urmare, s-a constatat că statul deţine imobilul fără a avea un titlu valabil. Nevalabilitatea titlului statului produce efecte şi cu privire la transmisiunile pe care statul neproprietar le-a făcut către societăţile comerciale care deţin în prezent imobilul, deoarece titlu reclamanţilor emanând de la adevăraţii proprietari este preferabil titlului pârâţilor, care l-au dobândit de la un neproprietar.
Constituirea dreptului de proprietate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat în temeiul Legii nr. 15/1990 şi HG 834/1991 fiind cu titlu gratuit, pârâtele nu pot invoca buna credinţă, pentru a se prevala de efectele principiului error comunis facit ius deoarece acest principiu este aplicabil numai în situaţia în care terţul a dobândit bunul de la un neproprietar printr-un act cu titlu oneros.
Titlul de proprietate în baza căruia s-a constituit dreptul de proprietar asupra imobilului în patrimoniul pârâtelor este certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi nu contractul de vânzare cumpărare acţiuni încheiat în cadrul procesului de privatizare, deoarece acesta are ca obiect acţiunile (bunuri mobile) deţinute de stat la societăţile comerciale privatizate. Aşadar, nu se poate susţine că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni transmisiunea dreptului de proprietate către societăţile pârâte în privinţa imobilului s-a făcut cu titlu oneros.
Pentru aceste considerente şi faţă de cele statuate prin Decizia nr. 371/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii S.P.V. şi S.M. a fost admisă.
Împotriva deciziei 295 din 4 iulie 2006 au declarat recurs SC B.U.C. SA, SC T.G. SA, SC T.F.SA şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, invocând nelegalitatea hotărârii pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În toate motivele se invocă inadmisibilitatea acţiunii în revendicare potrivit dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, a cărei reglementare interesează ordinea publică, în contextul în care reclamanţii au înregistrat acţiunea ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001. Controlul judecătoresc şi restituirea proprietăţii nu se mai fac pe calea acţiunii în revendicare ci potrivit procedurilor reglementate de legea nouă, accesul la justiţie permis de aceasta pe calea plângerii, care îşi găseşte sediul în art. 24 pct. 7 fiind condiţionat de parcurgerea procedurii administrative prealabile sesizării instanţei.
Tot ca un motiv comun de recurs este şi acela potrivit căruia societăţile comerciale invocă dreptul lor de proprietate în privinţa imobilului, dobândit cu bună credinţă, în urma privatizării integral înfăptuită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că instanţa nu mai avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 20-21 din lege privitoare la restituirea în natură, ci doar de a verifica legalitatea procesului de privatizare.
Atât SC B.U.C. SA cât şi SC T.G. SA, arată în motivele de recurs că restituirea pe dreptul comun a imobilului este condiţionată de anularea în prealabil, în termenul special prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001, a actului de vânzare-cumpărare încheiat în cursul procesului de privatizare prin care terenul a fost preluat de societăţile comerciale de la stat. În cauză însă reclamanţii nu au solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, iar termenul special de prescripţie prevăzut de art. 46 din Legea 10/2001 este expirat.
Recursurile sunt întemeiate.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.
Aceste texte consacră unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, aşa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul; invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaşte fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acţiunea acesteia se instituie atât asupra faptelor pendinte, cât şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiunile art. 480-481 C. civ.
Deşi avantajos prin accesul direct la justiţie, aşa cum reţine în cauză şi instanţa de apel, dar rigid şi conservator prin câmpul de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Legea nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speţă şi, fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, şi prin norme de procedură speciale le subordonează controlului judecătoresc.
Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată aplicare, soluţie consacrată legislativ şi prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Cu toate acestea, în condiţiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită se poate prevala de acţiunea legii vechi (Codul civil) dar numai în cazul acţiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. În acest caz, numai caracterul normei şi voinţa legiuitorului fac posibilă supravieţuirea, prin excepţie, a legii vechi.
Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
În consecinţă, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobil, poate fi exercitat cu excluderea acţiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, cum este cazul în speţă, numai în condiţiile şi căile prevăzute de legea nouă, de vreme ce acţiunea în justiţie, a fost promovată ulterior apariţiei Legii 10/2001.
Reclamanţii intimaţi, care au recurs şi la procedura Legii 10/2001, dar care nu a fost finalizată nu pot beneficia de procedura opţională prevăzută de art. 51 din Legea nr. 10/2001, deoarece textul de referinţă vizează numai acţiunile de drept comun înregistrate la instanţă anterior intrării în vigoare a legii nu şi acelea înregistrate ulterior, aşa cum se prezintă situaţia în speţă.
Aşa fiind, rezultă că soluţia instanţei de apel de admitere a acţiunii în revendicare este nelegală. În raport de data introducerii acţiunii şi în condiţiile legii, acţiunea în revendicare nu mai este admisibilă în întregul său (ce poate cuprinde şi cereri prealabile în constatare, dar toate având aceeaşi finalitate), întemeiată pe prevederile codului civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001.
Reţinând temeinicia motivului de recurs comun, legat de neadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care beneficiază de aplicabilitate imediată, în temeiul art. 314 C. proc. civ. toate recursurile vor fi admise.
Casându-se deciziile 371 din 12 septembrie 2003 şi 295 din 4 iulie 2006 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, se va menţine sentinţa nr. 149 din 10 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti prin care acţiunea în revendicare a fost respinsă.
Faţă de o atare soluţie, examinarea celorlalte motive de recurs este de prisos.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii SC T.G. SA, SC B.U.C. SA, SC T.F.SA şi Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 295 din 4 iulie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi Decizia civilă 371 din 12 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi menţine sentinţa nr. 149 din 10 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 231/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 197/2007. Civil → |
|---|
