ICCJ. Decizia nr. 26/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 26.
Dosar nr. 561/59/2007
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2008
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 20990 din 14 noiembrie 2002, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea formulată de reclamanta C.F.D., împotriva pârâţilor Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Prefectura judeţului Timiş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta a depus la Prefectura judeţului Timiş, la data de 13 martie 2002, o cerere în baza Legii nr. 10/2001, urmând ca aceasta să fie soluţionată pe cale administrativă.
În atare situaţie, cererea adresată instanţei, de restituire a imobilului din Timişoara, este inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr.643 din 9 mai 2003, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, considerând, pentru aceleaşi argumente ca şi prima instanţă, că acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 3759 din 10 noiembrie 2003 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timişoara.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a caracterizat acţiunea reclamantei ca fiind o cerere întemeiată pe dreptul comun, pe deplin admisibilă, în condiţiile în care însăşi Legea nr. 10/2001, prin art. 46, art. 47 alin. (2) şi art. 48, prevede posibilitatea promovării acţiunilor în nulitate, iar potrivit art. 24 alin. (7) din lege, prezenta acţiune nu poate fi caracterizată ca o contestaţie împotriva deciziei motivate a deţinătorului imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 42 din 28 ianuarie 2004, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa civilă nr. 20990 din 14 noiembrie 2002 a Judecătoriei Timişoara, a admis acţiunea şi, evocând fondul, a constatat că imobilul înscris în C.F. 9368 Timişoara nr.top 15656/1 compus din casă şi curte, situat în C. nr. 26, în suprafaţă de 4.000 mp a trecut în mod abuziv în proprietatea statului de la antecesorul reclamantei, a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi l-a obligat pe pârâtul Primarul municipiului Timişoara, ca reprezentant al Consiliului Timişoara, să emită în favoarea reclamantei o decizie motivată care să conţină oferta de restituire în natură sau prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.
Prin Decizia nr. 473 din 18 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul local Timişoara, a casat Decizia nr. 3759 din 10 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, Decizia nr. 643 din 9 mai 2003 a Tribunalului Timiş şi sentinţa civilă nr. 20990 din 14 noiembrie 2002 a Judecătoriei Timişoara şi a trimis cauza spre soluţionare la Tribunalul Timiş, ca instanţă de fond.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:
În mod greşit Curtea de Apel Timişoara a caracterizat, printr-o primă decizie dată în speţă, că demersul întreprins de reclamantă reprezintă o acţiune în revendicare de drept comun.
Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la 14 februarie 2001, are o aplicaţiune generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a unor bunuri nemişcătoare, pentru că art. 2 din lege acoperă în concepţia legiuitorului sfera tuturor modalităţilor de preluare abuzivă a imobilelor.
Instanţele au soluţionat cauza şi cu neobservarea normelor legale care reglementează competenţa lor după materie.
În cauza dedusă judecăţii se pune în discuţie situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care fie din neglijenţă fie din rea-voinţă refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptăţită.
O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze interesele legitime ale persoanei îndreptăţite şi nici să o lipsească de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Fie că persoana juridică notificată răspunde printr-o decizie sau dispoziţie motivată, fie că ea refuză nejustificat să răspundă la notificare, demersul judiciar al persoanei îndreptăţite trebuie să i se dea o rezolvare unitară, atât din punct de vedere al judecăţii de fond cât şi din cel al competenţei materiale, astfel că în ambele situaţii competenţa aparţine în primă instanţă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, sau după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a pronunţat sentinţa nr. 3130 din 28 noiembrie 2006, prin care a admis în poarte acţiunea reclamantei şi l-a obligat pe pârâtul Primarul municipiului Timişoara la emiterea unei decizii corespunzătoare pentru imobilul situat în Timişoara, respingând în rest solicitările reclamantei şi admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei Prefectului judeţului Timiş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul s-a conformat dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la obligativitatea respectării modului în care s-au dezlegat problemele de drept de către instanţa de recurs şi, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001 a constatat că reclamanta a notificat persoana juridică deţinătoare pentru a i se acorda măsuri reparatorii, iar primarul municipiului urmează a verifica îndeplinirea condiţiilor de acordare acestora prin dispoziţie motivată.
Tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului, considerând că procedura administrativă este obligatorie şi că instanţa de judecată nu se poate substitui pârâtului Primarul municipiului Timişoara.
Prin Decizia civilă nr. 224 din 18 aprilie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, respingând acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că dosarul administrativ nr. 1929 din 13 martie 2001 este incomplet, aspect necontestat chiar de către reclamantă.
Deşi reclamantei i s-au solicitat în mai multe rânduri anumite acte în original sau în copie legalizată, aceasta nu s-a conformat, astfel încât şi în prezent de la dosarul administrativ lipseşte cartea funciară la zi şi în original.
Conform dispoziţiilor art. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatoarei îi revine obligaţia să facă dovada proprietăţii şi a calităţii de persoană îndreptăţită, fără aceste acte doveditoare Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 fiind în imposibilitate de a soluţiona notificarea petentei.
De asemenea, a mai reţinut că potrivit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., reclamanta nu-şi poate invoca propria culpă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi arătând că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ.
Totodată, a mai arătat că, potrivit art. 22 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, a depus la dosar toate actele doveditoare, iar în ceea ce priveşte anumite acte originale, a depus la dosar fotocopii şi şi-a manifestat disponibilitatea de a prezenta originalele comisiei de soluţionare a notificării.
Intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând Decizia atacată, Înalta Curte constată că aceasta este nelegală, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a înregistrat la Primăria municipiului Timişoara o notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la imobilul din Timişoara.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâtul este obligat să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, pârâtul să refuze sine die soluţionarea notificării şi eventualul control ulterior al instanţei de judecată cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.
Prin urmare, chiar în situaţia de fapt reţinută de curtea de apel, aceea a nedepunerii de către reclamantă a tuturor actelor considerate necesare de către pârât, soluţia de obligare a acestuia la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate pronunţată de tribunal, era în concordanţă cu legea.
De altfel, şi prin Decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 18 ianuarie 2006, s-a stabilit că inclusiv refuzul soluţionării notificării de către entitatea sesizată poate fi sancţionat de instanţă.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ. au fost greşit aplicate în cauză şi în baza art. 312 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica Decizia şi va respinge apelul declarat de pârât împotriva sentinţei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta C.F.D. împotriva deciziei nr. 224/A din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în tot Decizia, în sensul că.
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 3130 din 28 noiembrie 2006 a Tribunalului Timiş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2882/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2510/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
