ICCJ. Decizia nr. 274/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 274
Dosar nr. 8528/54/200.
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia civilă, la 30 mai 2000, reclamantul P.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000.000 lei cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că prin Decizia penală nr. 54/1993 a fost respins recursul declarat împotriva sentinţei prin care reclamantul fusese achitat potrivit art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În faza urmăririi penale reclamantul a fost arestat preventiv, cauzându-i-se o pagubă de 4.000.000.000 lei ce reprezintă salariul de care a fost lipsit 1 an şi 3 luni cât a durat arestarea, precum şi daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 12 din 25 ianuarie 2001, Tribunalului Dolj, secţia civilă, a respins acţiunea, reţinând că reclamantul s-a adresat instanţei după mai mult de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, însă instanţa de recurs a casat hotărârea dată în apel şi a trimis cauza spre rejudecare deoarece s-a considerat că instanţa de apel a omis să examineze motivul de apel referitor la aplicarea în cauză a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în ce priveşte art. 5.
După casare, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a pronunţat Decizia nr. 587 din 5 iulie 2006 prin care a respins apelul ca nefondat.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat, cât priveşte natura termenului de un an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., că acesta este un termen de prescripţie, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 107 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial la 27 iulie 1999.
În cauză se impune a se stabili justificarea rezonabilă şi obiectivă a termenului de prescripţie de un an, prevăzut de art. 505 C. proc. pen., raportat la termenul general de prescripţie a dreptului la promovarea acţiunii, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, în raport de reglementările internaţionale.
Conform art. 5 par. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii. Conform dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată … pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv.
În cauza de faţă nu-şi găsesc aplicare prevederile art. 3 din Protocol, care vizează exclusiv dreptul la indemnizare al persoanei condamnată penal printr-o hotărâre rămasă definitivă şi urmare a acestei condamnări să fi executat o pedeapsă cu închisoare.
În cazul în care eroarea priveşte „detenţia preventivă", dispoziţiile aplicabile sunt cele ale art. 5. Aceste dispoziţii nu garantează decât dreptul la reparaţii, pentru condiţiile de acordare urmând a fi aplicate normele dreptului intern, art. 5 par. 5 fiind respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparaţie urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiţii contrare dispoziţiilor par. 1-4.
Normele dreptului intern român permit acordarea de despăgubiri în caz de eroare referitoare la detenţia preventivă în condiţiile art. 505 C. proc. pen.
Acţiunea pentru repararea pagubelor prevăzute de art. 504-507 C. proc. pen. este o acţiune civilă, prin care se urmăreşte realizarea unui drept patrimonial, iar regula instituită în acest caz este aceea a prescriptibilităţii dreptului la acţiune.
Nici art. 48 alin. (3) din Constituţie şi nici tratatele internaţionale nu prevăd termene pentru exercitarea acţiunii în reparaţie, făcând trimitere la legea internă, care are menirea de a reglementa modalităţile procedurale de exercitare a acestui drept (idee regăsită prin analogie şi în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie).
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune trebuie în aşa fel stabilit încât să nu aducă atingere substanţei dreptului la despăgubiri.
În condiţiile în care termenul general de prescripţie aplicabil raporturilor civile obligaţionale este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, fiind de 3 ani, se pune problema interzicerii discriminării conform art. 14 din CEDO prin raportarea celor două termene de prescripţie, de un an respectiv 3 ani prevăzute de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. şi respectiv art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Prin lege sunt stabilite două termene: unul special prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în baza căruia, promovând acţiunea reclamantul beneficiază printre altele şi de scutire la plata taxei de timbru, şi termenul general de 3 ani în baza căruia reclamantul poate promova o acţiune în despăgubiri, conform dreptului comun.
În speţă, reclamantul nu a exercitat acţiunea în termen nici potrivit dreptului comun, nici potrivit reglementării speciale.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs critica, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
Cu multă eleganţă şi diplomaţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare, cerându-i instanţei de apel să facă aplicarea prioritară a normelor CEDO. S-a evitat astfel, ca Statul Român să fie acţionat la Strasbourg. Prin Decizia dată, Curtea de Apel Craiova a demonstrat că nu are aceeaşi opinie cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie urmând ca în eventualitatea în care recurentul va ajunge în situaţia de a acţiona Statul Român la Strasbourg să-şi asume responsabilitatea profesională pentru această decizie.
Soluţia instanţei de apel este nelegală deoarece nu respectă recomandările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a arătat că nu pot fi aduse limitări ale drepturilor consacrate de normele CEDO. Soluţia este cu atât mai nelegală cu cât într-o cauză similară Tribunalul Dolj a admis acţiunea, în condiţiile în care petentul a formulat-o la 30 de ani după ce a fost condamnat. Astfel, ocaua cu care se împarte dreptatea devine o chestiune de noroc şi nu una de aplicare corectă şi unitară a legii.
Prin hotărârea instanţei de apel au fost nesocotite dispoziţiile art. 5, art. 14, art. 17 şi art. 18 din CEDO care arată că nu se pot limita drepturile prevăzute în Convenţie.
La termenul de astăzi s-a invocat, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea hotărârii decurgând din nelegala constituire a completului întrucât la judecată nu a participat procurorul.
Această critică nu poate fi primită. Conform art. 45 alin. (4) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii. Nu există niciun text care să impună participarea obligatorie a procurorului la soluţionarea litigiilor având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Procurorul participă şi pune concluzii în acest gen de litigii în condiţiile art. 45 alin. (3) C. proc. civ., dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Câtă vreme din desfăşurarea procesului civil declanşat de reclamant nu se prefigura vreo încălcare a valorilor susmenţionate, participarea procurorului nu se impunea, astfel încât completul a fost legal constituit fără procuror. Drept urmare, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Cât priveşte motivele de recurs dezvoltate în scris, Înalta Curte a apreciat că, deşi recurentul şi-a întemeiat în drept recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care a fost analizat recursul, fiind reţinute următoarele:
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin Decizia nr. 638/2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare întrucât instanţa de apel a omis să examineze motivul de apel referitor la aplicarea în cauză a normelor CEDO. S-a impus, totodată, să se verifice în ce măsură se impune o diferenţă de tratament în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în materia reparaţiilor.
Instanţa de recurs nu a impus instanţei de trimitere decât să analizeze aspectul privitor la incidenţa în cauză a normelor CEDO, nu şi soluţia pe care să o dea acestei probleme. Or, instanţa de apel a răspuns pe larg tuturor aspectelor menţionate, mai sumar, în Decizia de casare.
Recurentul a invocat direct în această etapă procesuală încălcarea prevederilor art. 14, art. 17 şi art. 18 din CEDO, dar nu a dezvoltat în ce ar consta încălcarea invocată. Pe de altă parte, faţă de necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, nesocotirea prevederilor menţionate nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs.
Instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală şi sub aspectul aplicării şi interpretării normelor de drept substanţial privitoare la prescripţia dreptului la acţiune.
Art. 5 par. 5 din CEDO dispune doar că orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri. Aceasta înseamnă că pentru exercitarea dreptului la acţiune în scopul obţinerii despăgubirilor trebuie să se ţină cont de reglementările interne.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, indiferent dacă reclamantului i-ar fi aplicabile prevederile art. 505 C. proc. pen. sau ale Decretului nr. 167/1958, dreptul său la acţiune era prescris în mai 2000, când a sesizat instanţa. Aceasta deoarece reglementarea europeană invocată nu prevede că acţiunea prin care se urmăreşte repararea pagubei cauzate prin deţinerea sau arestarea nelegală este imprescriptibilă extinctiv. Pentru stabilitatea raporturilor juridice, chiar a celor generate de săvârşirea unor erori judiciare penale, legiuitorii statelor care aplică Convenţia au dreptul de a stabili un termen limită până la care persoanele vătămate să fie obligate să exercite acţiunea având ca obiect despăgubirile menţionate.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, cu interpretarea corespunzătoare a textelor incidente în cauză, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei civile nr. 587 din 5 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 270/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 310/2007. Civil → |
|---|
