ICCJ. Decizia nr. 2820/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2820
Dosar nr. 18060/3/2007
Şedinţa publică din 8 mai 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 976 din 25 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul G.L., reţinând, în esenţă, că în legislaţia română regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români este stabilit de Legea nr. 248 din 20 iulie 2007, care se coroborează cu prevederile constituţionale, respectiv art. 25 din Constituţie, dar se impune a fi avute în vedere „dispoziţiile art. 20 Tratatele internaţionale privind drepturile omului", text constituţional care stabileşte că, atunci când există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
De aceea, în speţă, sunt incidente şi prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care la alin. (2) stabileşte că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar la alin. (3) statuează că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Textul prevede, în alin. (4), că drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
A reţinut tribunalul, că drepturile care compun libertatea de circulaţie pot cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 2 paragrafele 3 şi 4 din Protocolul nr. 4, care trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În privinţa Legii nr. 248/2005, condiţia accesibilităţii legii este îndeplinită, însă art. 38 şi art. 39 sunt redactate în termeni generali, singurele elemente clar deţinute fiind cele referitoare la categoriile de persoane cărora li se poate aplica măsura în discuţie.
Măsura restrângerii exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie pe teritoriul Franţei este disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa constatării încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, deoarece returnarea acestuia, la data de 1 mai 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe în libertatea de circulaţie a pârâtului.
Nu s-a făcut dovada că măsura solicitată de reclamantă se înscrie în limitele prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, pentru că expulzarea nu reprezintă o situaţie care să se regăsească în ipoteza textului constituţional.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 538/A din 13 septembrie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, reţinând că simpla evocare de către reclamantă în motivarea acţiunii a unui acord internaţional la care România este parte nu reprezintă o probă a temeiniciei cererii. Reclamanta are obligaţia să dovedească încălcarea de către pârât a condiţiilor în care se exercită dreptul menţionat, iar cererea acesteia nu poate fi primită faţă de dispoziţiile art. 39 din Tratatul Comunităţii Europene, doar pentru faptul că pârâtul a fost expulzat din Franţa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., a arătat, în esenţă, că în mod greşit tribunalul şi instanţa de apel au apreciat că acţiunea nu este întemeiată.
Chiar şi în condiţiile existenţei principiilor priorităţii dreptului comunitar şi al aplicării directe a acestuia, aplicarea măsurii reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 este condiţionată de returnarea dintr-un stat în baza unui acord de readmisie şi încălcarea legislaţiei statului de unde cetăţeanul respectiv a fost returnat. Cetăţenii români dobândind statutul de cetăţeni ai Uniunii Europene trebuie să-şi exercite toate drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din aceasta, în acord cu legislaţia actuală şi obligaţiile asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene.
A arătat recurenta, că alin. (9) al anexei VII la Legea nr. 157/2005, reglementează posibilitatea ca România şi vechile state membre ale U.E. să deroge de la dispoziţiile art. 2 din Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii U.E. şi membrii familiilor acestora, derogare ce poate viza acele dispoziţii care preiau prevederile din Directiva 68/360/CEE şi care nu pot fi disociate de dispoziţiile din Regulamentul CEE nr. 1612/1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor din cadrul comunităţii.
În acordurile de readmisie încheiate de România nu se menţionează obligaţia statului român ca ulterior readmisiei să restrângă dreptul la liberă circulaţie al cetăţeanului român returnat, însă această obligaţie este prevăzută de art. 38 şi urm. din Legea nr. 248/2005, iar excepţia de neconstituţionalitate a art. 38 lit. a) din lege a fost respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 685 din 11 septembrie 2007.
Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie garantează, la art. 2, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate, însă această garanţie suportă anumite restricţii, aşa cum se prevede în paragrafele 3 şi 4.
Limitările se referă la prevederea lor de lege şi la existenţa unui scop legitim pe care să-l urmărească, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, şi trebuie să aibă caracter necesar într-o societate democratică, raportat la existenţa unei proporţionalităţi între scopul urmărit prin aplicarea lor şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Soluţia respingerii cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului este justificată de circumstanţele concrete ale cauzei, faptul încălcării uneia dintre obligaţiile impuse de art. 5 din Legea nr. 248/2005 rezultând chiar din declaraţia pârâtului.
S-a mai susţinut, că sunt îndeplinite toate condiţiile necesare pentru limitarea dreptului la liberă circulaţie, că, potrivit art. 25 din Constituţie, libertatea de circulaţie nu este absolută şi că, faţă de situaţia concretă a intimatului-pârât, care a încălcat pe teritoriul unui stat membru U.E. dispoziţiile legale privind regimul juridic al străinilor, măsura restrângerii dreptului acestuia la liberă circulaţie pe teritoriul Franţei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii din acest stat, justificându-se caracterul proporţional al măsurii „într-o societate democratică".
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Aliniatul 9 din anexa VII la Legea nr. 157/2005, invocat de recurentă, priveşte anumite dispoziţii din Directiva 2004/38/CE, care preiau dispoziţiile din Directiva 68/360/CEE, a căror aplicare este amânată în temeiul alin. (2)-(5), (7) şi (8).
Directiva 68/360/CEE a Consiliului şi Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1612/1968 au fost însă adoptate pentru eliminarea discriminării bazate pe naţionalitatea lucrătorilor, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi alte condiţii de muncă şi dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Comunităţii pentru a desfăşura o activitate salarială.
Posibilitatea derogării priveşte numai libertatea de a circula şi locui în cadrul Comunităţii a oricărui resortisant, asigurând accesul la locurile de muncă disponibile şi egalitatea de tratament în exercitarea muncii şi nu, în general, libertatea de circulaţie şi şedere a cetăţenilor.
În cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă.
Intimatul-pârât a fost returnat din Franţa pentru şedere ilegală. Acesta nu a fost judecat şi condamnat pentru săvârşirea vreunei fapte penale şi nu s-a dovedit că a săvârşit vreo faptă care să justifice restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie a intimatului-pârât doar pe motiv de şedere ilegală în Franţa nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 538/A din 13 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 284/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2817/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
