ICCJ. Decizia nr. 29/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ -
Decizia nr. 29.
Dosar nr. 768/43/2007
Şedinţa publică din 21ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Cu notificarea nr. 328 din 7 august 2001 a BEJ K.A., transmisă către A.V.A.S. Bucureşti, petenta M.T.G. a cerut restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în municip. Sighişoara, intabulat sub nr. top 2028/1 în C.F. 9819 Sighişoara şi care a fost preluat în mod abuziv de stat, invocând dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
A.V.A.S. Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificării menţionate în favoarea SC C. SA Sighişoara, deţinătoarea imobilului (Decizia 145/2004).
Prin dispoziţia nr. 106/23 mai 2005, SC C. SA a respins cererea de restituire în natură, reţinând că imobilul a aparţinut unei persoane juridice, J.B.M.S., societate anonimă pentru comerţ de mărfuri şi prelucrarea mărfurilor şi că petenta nu a făcut dovada că ar fi avut calitatea de asociat al persoanei juridice până la pronunţarea hotărârii de faliment.
Prin sentinţa civilă nr. 1000 din 3 iulie 2007, Tribunalul Mureş a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamanta M.T.G., a anulat dispoziţia menţionată şi a stabilit că reclamanta este îndreptăţită să primească pentru imobilul în litigiu măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 9665,59 lei, calculate prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită de experţii P.I. şi T.I. şi la numărul de acţiuni deţinute de autorii reclamantei în cadrul societăţii anonime J.B.M.S.
Prin aceiaşi sentinţă a fost respinsă cererea de restituire în natură iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 5.586,90 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamanta este moştenitoarea acţionarilor J.B.M. şi I.M., care deţineau un număr de 1419 acţiuni din totalul de 58.200 aparţinând acţionarilor societăţii J.B.M.S.., fostul proprietar al imobilului în litigiu şi, ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) raportat la art. 34 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în procedura acestei legi de reparaţie.
În acelaşi sens, instanţa a reţinut şi că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.
Referitor la tipul măsurilor reparatorii, instanţa a constat că, prin excepţie de la principiul restituirii în natură, prin dispoziţiile art. 18 lit. a) din lege s-a prevăzut că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv de stat, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, fără a indica care sunt criticile pe care le aduce hotărârii primei instanţe.
La data de 2 octombrie 2007, reclamanta a formulat cerere de aderare la apel, susţinând că nu i-a fost comunicată sentinţa, cerere prin care a solicitat acordarea corectă a sumelor rezultate prin expertize, fără a argumenta cererea.
Prin Decizia civilă nr 104/A din 8 noiembrie 2007, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins apelul declarat de pârâtă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă, şi a obligat-o la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.
Prin aceiaşi decizie a fost respinsă şi cererea de aderare la apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs societatea pârâtă susţinând că hotărârile instanţelor de fond sunt nelegale.
În motivarea recursului, pârâta susţine că reclamanta nu i-a adresat notificare în termenul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu i-a comunicat acte doveditoare ale calităţii sale de persoană îndreptăţită şi elemente care să permită identificarea imobilului în litigiu, caz în care, în mod eronat instanţele de fond au dispus anularea dispoziţiei nr. 106/2005.
Recurenta susţine şi că în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 26 alin. (1), art. 6 alin. (4) şi art. 21 ale Legii nr. 10/2001, pe care instanţele de fond şi-au fundamentat hotărârile pronunţate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 18 lit. a), potrivit cărora reclamanta nu era îndreptăţită nici la restituirea în natură şi nici la măsuri reparatorii prin echivalent.
Totodată, recurenta susţine că în mod greşit instanţele de fond au dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deşi nu a avut culpă procesuală, în sensul art. 274 C. proc. civ., cu menţiunea că atâta timp cât acţiunea a fost admisă doar în parte se impunea diminuarea cuantumului acestora.
Analizând criticile formulate de pârâtă, Înalta Curte constată că nu por fi primite pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea sau casarea unor hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În cauza dedusă judecăţii, recurentul critică hotărârile instanţelor de fond pentru o greşită aplicare a dispoziţiile art. 26 alin. (1), art. 6 alin. (4) şi art. 21 ale Legii nr. 10/2001, susţinând că în cauză se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 18 lit. a) din aceiaşi lege.
Verificând conţinutul hotărârilor recurate se constată că instanţele şi-au întemeiat soluţiile pronunţate pe dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în concordanţă cu susţinerea recurentei, situaţie în care critica formulată sub acest aspect prin recurs se dovedeşte a fi străină considerentelor de drept reţinute la judecata în fond a pricinii.
Potrivit dispoziţiei legale menţionate, art. 18 lit. 1), măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptăţită sau autorii săi, situaţie în care se află şi reclamanta, era asociaţi la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv de stat.
Totodată, Înalta Curte constată că nu poate primi excepţia tardivităţii depunerii notificării şi, respectiv, critica privind lipsa dovezilor pe care reclamanta avea obligaţia să le comunice odată cu notificarea.
Astfel, în însuşi cuprinsul dispoziţiei nr. 106 pe care a emis-o la data de 23 mai 2005 recurenta prezintă situaţia de fapt în care a fost investită cu notificarea nr. 327, formulată de reclamantă în termenul legal, 7 august 2001, anume prin declinarea competenţei de către A.V.A.S. (Decizia 145 din 7 octombrie 2001) şi enumără înscrisurile doveditoare care au fost anexate notificării, anume copia cărţii funciare, arborele genealogic în raport cu autorii invocaţi şi actele de stare civilă aferente precum şi actele referitoare la societatea J.B.M.S. (cererea de înmatriculare, statutul publicat în M.Of. nr. 279 din 17 decembrie 1924, bilanţul contabil pe anul 1928, procese-verbale, inclusiv cel Adunării generale din 22 iunie 1947 ş.a.).
În aceste condiţii criticile formulate de recurentă în sensul mai sus arătat se dovedesc a fi străine lucrărilor dosarului şi menţiunilor dispoziţiei prin care recurenta a soluţionat notificarea.
Deşi nu s-a contestat, este de menţionat că potrivit art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată de reclamantă la A.V.A.S. face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice a respectării termenului de notificare, sub acest aspect, al termenului, fiind irelevant faptul că a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul.
Referitor la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că acestea au fost acordate în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, în fond sau în apel şi, pe cale de consecinţă, cheltuieli nejustificate celeilalte părţi.
Nu poate fi primită nici critica privind omisiunea de diminuare a cuantumului cheltuielilor, în sensul art. 276 C. proc. civ., critică formulată omisso medio, întrucât pretenţiile reclamantei au încuviinţate în totalitate însă sub aspectul cererii subsidiare, de despăgubire, şi nu al cererii principale, de restituire în natură.
Aşa fiind, în raport de limitele investirii şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 104/A din 8 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5141/2007. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 295/2007. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
