ICCJ. Decizia nr. 318/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 318.
Dosar nr. 38388/3/200.
Şedinţa publică din 19 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La 7 noiembrie 2006 Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat Tribunalului Bucureşti să dispună restrângerea exercitării de către G.A.L. a dreptului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene pe o durată de până la 3 ani.
Motivând cererea, reclamanta a susţinut că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 19 mai 2006 în baza acordului de readmisie dintre România şi acest stat, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) şi art. 52 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, măsură care, până la data aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor pentru care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Cererea astfel motivată a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 1454 din 13 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar apelurile declarate de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 44 A din 22 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Instanţele au reţinut mai întâi că, potrivit art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, dreptul persoanelor la libera circulaţie între state poate cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute prin paragr. 3 şi 4, dar acestea trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesar într-o societate democratică prin prisma existenţei unui raport de proporţionalitate între scopul urmărit prin limitarea dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Or, restrângerea exercitării dreptului de a circula în străinătate potrivit formulării adoptate de legiuitorul român în cadrul Legii nr. 248/2005 reprezintă în mod evident o limitare a dreptului fundamental consacrat de art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenţie, fiind astfel necesar ca limitarea să îndeplinească condiţiile anterior menţionate, dispoziţiile protocolului fiind superioare ca forţă juridică, fapt confirmat şi prin prevederile art. 20 din Constituţia României.
Instanţele au mai constatat că sunt îndeplinite primele din condiţiile avute în vedere, dar nu este îndeplinită cerinţa ca măsura limitării dreptului să fie necesară într-o societate democratică, neexistând proporţionalitate între limitarea impusă şi scopul urmărit.
În acest sens s-a hotărât că, atât timp cât pârâtul G.A.L. nu a comis infracţiuni sau alte fapte grave pe teritoriul străin de unde a fost returnat, aplicarea unei limitări atât de drastice este excesivă şi depăşeşte caracterul rezonabil al proporţionalităţii, cu atât mai mult cu cât nu există nici un indiciu că pârâtul ar fi fost urmărit penal sau condamnat pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul statului respectiv ori ar fi fost bănuit de apartenenţă la mafie, cazuri în care se justifică măsurile de limitare a exerciţiului dreptului la libera circulaţie, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În fine, instanţa de apel a mai statuat că nu are legătură cu cauza de faţă critica din apelurile deduse judecăţii sale în sensul că instanţele din România nu ar putea cenzura legislaţia altui stat în baza căreia s-a dispus returnarea cetăţeanului român.
Aceasta pentru că, soluţionând prezenta pricină, instanţele s-au limitat la cercetarea legalităţii şi temeiniciei măsurii de restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie, fără a examina măsura returnării pârâtului din statul străin.
Direcţia Generală de Paşapoarte a declarat recurs, prin care a cerut casarea hotărârilor date în cauză şi admiterea cererii sale cu consecinţa restrângerii exercitării de către pârât a dreptului la libera circulaţie în Franţa pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Dezvoltând recursul, reclamanta a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 38 lit. a), art. 39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005, care sunt în concordanţă cu art. 25 din Constituţia României, cu art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului.
Examinând recursul, Înalta Curte constată cele ce succed.
Sunt corecte statuările de principiu mai sus redate din considerentele hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, astfel încât, fără a mai relua argumentele folosite, instanţa de recurs se limitează la a accentua enunţul potrivit cu care măsura restrângerii exerciţiului dreptului la libera circulaţie trebuie să fie consecinţa unor fapte care să o justifice.
Aceasta obligă instanţele de judecată să stabilească în mod cert, prin mijloace de probă utile, faptele şi condiţiile concrete care au determinat măsura returnării, iar numai în raport cu acestea să hotărască fie în sensul restrângerii exerciţiului dreptului la libera circulaţie pentru o anume perioadă a persoanei returnate, fie să respingă cererea cu asemenea obiect formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte.
În speţă însă, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor analizate, instanţele nu au cercetat deloc faptele care au determinat returnarea lui G.A.L. din Franţa şi care, potrivit propriei sale declaraţii, par a consta în aceea că ar fi fost surprins utilizând o carte de credit falsă şi în executarea unei pedepse privative de libertate.
Dimpotrivă, instanţele, pentru a hotărî că nu există proporţie între faptă şi măsură, s-au raportat la ceea ce persoana returnată nu a făcut pe teritoriul străin, constatând doar că G.A.L. nu a săvârşit fapte penale grave, nu este urmărit penal sau condamnat şi nu este bănuit de apartenenţă la mafie.
Asemenea modalitate de judecată încalcă flagrant dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
Concomitent, acelaşi raţionament juridic contravine chiar rezolvărilor de principiu corect date de aceleaşi instanţe în privinţa normelor de drept aplicabile în cauze.
Ca urmare, hotărârile sunt casabile pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Conform art. 313-314 C. proc. civ., când instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, fie se dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată, fie se hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casarea are ca scop aplicarea corectă a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Or, aşa cum mai sus s-a demonstrat, în speţă au rămas nelămurite tocmai faptele în raport cu care trebuia aplicată legea, impunându-se cercetarea lor prin reluarea judecăţii în primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 44/A din 22 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 1454 din 13 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 319/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 317/2007. Civil → |
|---|
