ICCJ. Decizia nr. 319/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 319.
Dosar nr. 6730/109/200.
Şedinţa publică din 19 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La 9 octombrie 2006 Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat Tribunalului Argeş să dispună restrângerea exercitării de către M.D.F. a dreptului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene pe o durată de până la 3 ani.
Motivând cererea, reclamanta a susţinut că pârâta a fost returnată din Italia la data de 28 iulie 2007 în baza acordului de readmisie dintre România şi acest stat, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) şi art. 52 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, măsură care, până la data aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor pentru care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Tribunalul Argeş, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 340/CA din 13 noiembrie 2006, prin care a admis cererea reclamantei şi a dispus restrângerea exercitării de către pârâtă a dreptului la libera circulaţie în străinătate pe timp de un an (de la 28 iulie 2006 la 28 iulie 2007), după cum urmează:
- de la 28 iulie 2006 la 31 decembrie 2006 inclusiv, pe teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor cu privire la care face dovada că are drept de intrare;
- de la 1 ianuarie 2007 la 28 iulie 2007 inclusiv, pe teritoriul Italiei.
Ca stare de fapt, prima instanţă a constatat că pârâta a fost returnată din Italia fără ca reclamanta să precizeze motivul şi condiţiile returnării.
În drept, aceeaşi instanţă a hotărât că sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) din art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Pârâta a declarat apel.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi de familie, a pronunţat Decizia civilă nr. 5/A din 15 ianuarie 2007, prin care a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe în sensul că a respins cererea formulată de reclamantă.
Motivând Decizia, instanţa de apel a constatat întâi că aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007 a făcut aplicabil dreptul comunitar, respectiv directiva Parlamentului European şi a Consiliului Europei nr. 2004/CE din 29 aprilie 2004, iar pârâta nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute prin art. 1 şi art. 22-27 ca temei al restrângerii dreptului la libera circulaţie.
În raport cu asemenea argument, instanţa de apel a hotărât că măsura restrângerii dreptului pârâtei la liberă circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene ca urmare a returnării ei din Italia a încetat la data de 1 ianuarie 2007, astfel că sesizarea reclamantei a rămas fără obiect.
Reclamanta a declarat recurs solicitând casarea hotărârii date în apel şi păstrarea sentinţei primei instanţe, scop cu care a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susţinând că dispoziţiile Legii nr. 248/2005 sunt aplicabile şi ulterior aderării României la Uniunea Europeană.
Recursul este întemeiat.
Aşa cum s-a arătat, deşi instanţa de apel a afirmat că pârâta nu se încadrează în situaţiile reglementate prin art. 1 şi art. 22-27 din Directiva nr. 2004/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, a concluzionat că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie a încetat odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, astfel încât a calificat cererea dedusă judecăţii ca fiind rămasă fără obiect, ceea ce a determinat în exclusivitate soluţia dată apelului.
Asemenea rezolvare este esenţial nelegală.
Potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
În asemenea situaţie, măsura se dispune, la solicitarea Direcţia Generală de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005].
Conform art. 52 din aceeaşi lege, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, instituită în condiţiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 52 din lege este contrară celei date în apel cu prilejul judecării cauzei de faţă.
Textele legale amintite nu au nicidecum semnificaţia că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie, consecinţă a returnării unui cetăţean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene în temeiul acordului de readmisie dintre România şi acel stat, nu s-ar mai aplica după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Dimpotrivă, măsura este în continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care cetăţeanul român a fost returnat, aşa cum se prevede, de altfel, prin art. 39 alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anumită excepţie, extindere dispusă prin art. 52 din lege.
Aderarea României la Uniunea Europeană nu are ca efect nemijlocit încetarea aplicabilităţii unei legi naţionale, în speţă dispoziţiile Legii nr. 248/2005 referitoare la posibilitatea restrângerii temporare a exercitării dreptului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene.
Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în cazul tratatelor institutive şi a regulamentelor, precum şi prin transpunere în cazul directivelor şi deciziilor instituţiilor comunitare.
De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive şi regulamente) şi efect util în cazul dreptului derivat (directive şi decizii ale instituţiilor comunitare), adică are un caracter justiţiabil în faţa jurisdicţiilor naţionale în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în faţa judecătorului naţional, care este perfect competent să judece, considerat fiind, în aceste condiţii, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.
În fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului naţional contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul naţional fiind cel chemat să sancţioneze contrariul.
Dreptul la libera circulaţie a cunoscut o primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabileşte „eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor" şi statuează faptul că „în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate".
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne (circulaţia bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă).
Libera circulaţie a persoanelor derivă din prevederile legate de conceptul de „cetăţenie europeană", introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condiţiilor impuse de Tratatul Comunităţii Europene şi a măsurilor luate pentru aplicarea acestora (s.n.)
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E. nr. 1612/68 şi abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene, text cu relevanţă pentru Spaţiul Economic European.
Acest din urmă act normativ derivat de drept comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulaţie şi şedere, şi restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică (s.n.).
În raport cu cele astfel arătate sunt de reţinut următoarele:
- este esenţial nelegal refuzul a priori al judecătorului naţional de a aplica dreptul intern pentru simplul motiv al incidenţei dreptului comunitar, fără să cerceteze şi să identifice eventuale ipoteze de conflict între dreptul comunitar şi dreptul intern, aplicând fie norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie, aşa cum mai sus s-a arătat, dreptul comunitar în mod imediat, direct şi prevalent, integrat automat sau transpus în sistemul naţional de drept;
- de asemenea, în scopul aplicării corecte a normei de drept incidente, instanţele erau obligate să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel comunitar şi să examineze faptele şi măsura cerută prin prisma raportului de proporţionalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii dedusă judecăţii lor, fie în sensul respingerii acesteia.
Faţă de toate cele ce preced se constată că instanţa de apel a încălcat legea, ceea ce constituie caz de recurs potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în timp ce soluţia dată de tribunal în primă instanţă este pe deplin legală.
Ca urmare, conform cu art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul de faţă, va casa decizie atacată şi ca soluţie de fond, va păstra hotărârea primei instanţe.
Se va dispune comunicarea dispozitivelor prezentei decizii şi sentinţei de primă instanţă potrivit prevederilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 248/2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei civile nr. 5/A din 15 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi păstrează sentinţa civilă nr. 340/CA din 13 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.
Dispune comunicarea de îndată a dispozitivelor prezentei decizii şi al sentinţei de primă instanţă către Direcţia Generală de Paşapoarte, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi Serviciul Public Comunitar Argeş pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3830/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 303/2007. Civil → |
|---|
