ICCJ. Decizia nr. 3384/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3384
Dosar nr. 9592/1/200.
Şedinţa publică din 26 aprilie 2007
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 10394 din 6 iulie 1998, Judecătoria Constanţa, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor şi acţiunea formulată de acesta, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin actele depuse la dosar, reclamanţii şi-au justificat calitatea procesuală şi că statul a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, titlul acestuia constituindu-l sentinţa civilă nr. 3885/1961, întemeiată pe dispoziţiile Decretului nr. 111/1951.
Nelegalitatea aplicării actului normativ menţionat nu a fost probată de reclamanţi, iar simpla afirmare a violenţelor şi ameninţărilor exercitate asupra proprietarului imobilului de fostele autorităţi nu este suficientă.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de Tribunalul Constanţa prin Decizia civilă nr. 1021 din 5 mai 1999, iar prin Decizia civilă nr. 265 din 21 februarie 2000 Curtea de Apel Constanţa a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat Decizia tribunalului şi sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Constanţa, conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 760 din 13 noiembrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Constanţa, compus din casă cu parter şi etaj şi terenul aferent în suprafaţă de 321,99 mp şi a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 29059/1997, încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanţa şi M.S. şi M.K.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului, cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, respectiv ale art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951, pentru că în speţă nu s-a făcut dovada că acesta a fost abandonat de proprietar.
Din probele administrate s-a reţinut că autorul reclamanţilor a fost determinat să-şi părăsească bunul, că nu i s-a permis accesul în locuinţă, care era ocupată de chiriaşi, şi că a fost ameninţat cu privarea de libertate, astfel că dispoziţiile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 au fost nelegal aplicate.
Contractul de vânzare-cumpărare în favoarea pârâtelor s-a apreciat că este lovit de nulitate absolută ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. I alin. (4)-(6) din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, el fiind încheiat anterior soluţionării cererii prin care reclamanţii solicitaseră în temeiul actului normativ menţionat, restituirea în natură a bunului.
Chiar dacă hotărârea nr. 540 din 17 decembrie 1997 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1991 Constanţa, prin care s-a respins cererea reclamanţilor, nu a fost atacată, buna-credinţă a pârâţilor cumpărători nu poate fi reţinută şi oricum, ea nu poate duce în mod singular la dobândirea dreptului de proprietate ex contractu, ci numai unită cu o posesie utilă de 10 până la 20 de ani.
Prin Decizia civilă nr. 53/C din 31 martie 2006, Curtea de Apel Constanţa, în raport de actele şi lucrările cauzei, a admis apelurile declarate de Consiliul local Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar, RA E.D.P.P. Constanţa, M.S. şi M.K. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii O.N., A.N., O.E. şi E.O., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., arătând în esenţă, că motivarea hotărârii este neechivocă în sensul că „titlul statului nu poate fi considerat valabil", fiind evidentă contradicţia dintre motivarea hotărârii şi soluţia la care s-a oprit instanţa de apel; că soluţia instanţei de apel a fost determinată de omisiunea instanţei de apel de a proceda la compararea titlului reclamanţilor cu cel al statului, în condiţiile în care aceasta a procedat la analiza comparativă a titlului reclamanţilor cu cel al terţilor achizitori, care însă, nu viza decât parte din imobil; că instanţa nu s-a preocupat în mod suficient de aspectele concrete ale modalităţii în care copârâţii M. au dobândit proprietatea spaţiului locativ situat la parterul imobilului revendicat, respectiv asupra bunei-credinţe, consacrată ca prezumţie prin art. 1899 alin. (2) C. proc. civ., dar cu caracter relativ, astfel încât aceasta poate fi combătută prin orice mijloc de probă, inclusiv printr-o altă prezumţie chiar dacă aceasta din urmă nu este legală, ci doar judecătorească.
În şedinţa publică din 26 aprilie 2007, instanţa, din oficiu, a invocat ca motiv de ordine publică, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa curţii de apel în soluţionarea apelurilor faţă de valoarea obiectului litigiului de 100.000.000.lei, aşa cum a fost precizată în dosarul nr. 1688/1998 al Judecătoriei Constanţa, fila 62, la termenul din 25 mai 1998, motiv ce se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Examinând Decizia recurată, în raport de motivul de recurs de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., al necompetenţei Curţii de Apel Constanţa de soluţionarea apelurilor, instanţa constată recursul întemeiat pentru următoarele considerente:
Prin modificările aduse Codului de procedură civilă privitoare la competenţa materială, prin Legea nr. 219/2005, art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă apelurile în procesele în materie civilă al căror obiect are o valoare până la 500.000 lei (RON), respectiv 5 miliarde ROL, iar aşa cum s-a arătat mai sus valoarea obiectului cererii de chemare în judecată la data introducerii acţiunii a fost 100 milioane lei, respectiv 10.000 lei (RON) şi chiar în prezent valoarea de impozitare a imobilului în litigiu nu depăşeşte suma de 500.000 lei (RON), fiind de 28740,8 lei (RON), potrivit certificatului de atestare fiscală emis de Serviciul public de impozite şi taxe din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanţa, filele 62 dosar nr. 1678/1998 al Judecătoriei Constanţa şi 57 dosar recurs.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, apelurile declarate de pârâţi se aflau pe rolul Curţii de Apel Constanţa, iar faţă de modificările aduse Codului de procedură prin acest act normativ, competenţa materială de soluţionare a apelurilor, după valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, aparţinea Tribunalului Constanţa.
În această situaţie, Curtea de Apel Constanţa, în raport de dispoziţiile tranzitorii ale art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, potrivit cărora „apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa Tribunalului, se trimit la tribunale" a soluţionat apelurile declarate de pârâţi, prin Decizia recurată, cu încălcarea competenţei materiale a Tribunalului Constanţa.
Faţă de aceste considerente, instanţa în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa Decizia civilă recurată şi va trimite cauza la instanţa competentă, Tribunalul Constanţa, pentru judecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii O.N., A.N., O.E. şi E.O. împotriva deciziei nr. 53 C din 31 martie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pe care o casează.
Trimite cauza Tribunalului Constanţa pentru judecarea apelurilor.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 337/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3386/2007. Civil → |
|---|
