ICCJ. Decizia nr. 3577/2007. Civil

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3577

Dosar nr. 2873/103/2007

Şedinţa publică din 3 iunie 2008

Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2006 pe rolul Tribunalului Neamţ, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Belgia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului Bălan Ştefan.

În motivarea cererii reclamantul arată că pârâtul a fost returnat din Belgia la data de 27 aprilie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, aprobat prin HG nr. 825/1995, care la art. 1 prevede că "Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără formalităţi, orice persoană care nu a îndeplinit condiţiile de intrare sau nu mai îndeplineşte cerinţele privind şederea, aplicabile pe teritoriul statului părţii contractante solicitante (. . .) ".

Se mai arată că în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată cu OG nr. 5/2006 "Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani ( ... ) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.".

Reclamantul susţine că dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac astfel parte din dreptul intern. România trebuie să îşi probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi de a-şi consolida poziţia de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, iar prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere, a pârâtului (ca şi a altor persoane aflate în situaţii similare) pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar dovedi exact contrariul, cu repercusiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români.

Prin sentinţa civilă nr. 614 din 31 mai 2007, Tribunalul Neamţ a respins ca nefondată acţiunea.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că nu s-a făcut nicio dovadă că pârâtul ar fi încălcat vreuna din obligaţiile impuse cetăţenilor români care călătoresc în străinătate. Simplul fapt al inexistenţei unui contract de muncă nu poate constitui o prezumţie de încălcare a normelor de bună conduită europeană.

Prin Decizia civilă nr. 365 din 19 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti.

Instanţa de apel a reţinut că, în considerarea principiului supremaţiei dreptului comunitar, norma aplicabilă în speţă este norma comunitară, respectiv art. 27 din Directiva 2004/38/CE, care prevede că statele membre pot restrânge libertatea de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie indiferent de cetăţenie pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.

Instanţa a constatat că nu este incident nici unul din cazurile prevăzute de Directiva 2004/38/CE, astfel încât a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins ca nefondată cererea reclamantei de a restrânge dreptul la liberă circulaţie a pârâtului în Belgia, pe o perioadă de cel mult 3 ani.

Împotriva acestei decizii in termen legal a declarat şi motivat recurs apelantul-reclamant Ministerul Internelor si Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte.

Prin motivele de recurs formulate se critica Decizia pronunţată de instanţa de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia se aduc mai multe argumente şi anume.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Direcţia Generală de Paşapoarte. Aplicarea măsurii restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie în străinătate al unui cetăţean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiţionată de returnarea acelui cetăţean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetăţean a încălcat legislaţia statului de unde a fost returnat. Or, returnarea pârâtului pentru şedere ilegală dovedeşte încălcarea de aceasta a legislaţiei statului belgian, nefiind necesară efectuarea şi a altor dovezi în acest sens.

Se arată că măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza acord de readmisie încheiat între România şi acel stat nu încalcă prevederile Constituţiei sau alte instrumente juridice internaţionale referitoare la dreptul la libera circulaţie. În plus, măsura returnării dispusă de autorităţile belgiene este de natură să facă dovada că pârâtul nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul Uniunii Europene. Fiind în culpă pentru nerespectarea condiţiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte consecinţele faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa a adus atingere imaginii şi intereselor României în raporturile cu statele Uniunii Europene.

Se solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate şi admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie a intimatului în Belgia pe o perioadă de maxim 3 ani.

Analizând Decizia recurată în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente.

Tribunalul Neamţ a fost sesizat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Paşapoarte cu solicitarea de a dispune restrângerea dreptului pârâtului B.Ş. la libera circulaţie în Belgia pe o perioada de cel mult 3 ani. Reclamantul şi-a motivat cererea pe împrejurarea că pârâtul a fost returnat din Belgia la data de 27 aprilie 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu aceasta ţară.

Din cuprinsul cererii de sesizare a instanţei nu rezultă care a fost motivul returnării pârâtului de pe teritoriul statului belgian. În talonul aflat la fila 5 din dosar, se menţionează că "pârâtul declară pe propria răspundere că a fost înapoiată de către Organele de Politie pe motiv de şedere ilegală." Cu toate acestea, în cererea de chemare în judecată, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Paşapoarte nu a arătat în ce a constat „şederea ilegală" a pârâtului pe teritoriul statului belgian, iar în motivele de recurs formulate a precizat că returnarea pârâtului pentru şedere ilegală dovedeşte încălcarea de către aceasta a legislaţiei statului belgian, nefiind necesară efectuarea şi a altor dovezi în acest sens.

Legea naţională relevantă în cauză este Legea 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, publicată în M.Of. 682 din 29 iulie 2005, modificată prin Ordonanţa nr. 5 din 19 ianuarie 2006, publicată în M. Of. 71 din 26 ianuarie 2006.

Art. 3 din această lege dispune.

(1)."Limitarea exercitării dreptului cetăţenilor români la libera circulaţie în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în prezenta lege, şi constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept".(…).

(3)."Restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate reprezintă interdicţia temporară de a călători în anumite state, dispusă de autorităţile competente române, în condiţiile prezentei legi".

Potrivit art. 38 din aceeaşi lege.

„Restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane.

a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.

b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau care ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat".

Dispoziţiile comunitare relevante în speţa supusă judecăţii sunt:

Articolul 18 din Tratatul de Înfiinţare a Comunităţii Europene (versiunea consolidată a Tratatului de Înfiinţare a Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial C 325 din 24 decembrie 2002), conform căruia.

„ Fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de acest tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia".

Rezultă din cuprinsul normelor legale enunţate conflictul, în această materie, a dreptului la libera circulaţie, între norma internă de drept şi norma comunitară.

 Dispoziţia Tratatului CE (ce constituie legislaţia primară) consacră libertatea de circulaţie a persoanelor drept una din libertăţile ce stau la baza creării pieţei interne reglementate de art. 3 din Tratat. Această piaţă internă, definită ca un spaţiu fără frontiere interne, caracterizată prin „limitarea între statele membre a obstacolelor în calea circulaţiei libere a persoanei, a mărfurilor, a serviciilor şi de capital", impune statelor membre obligaţii de rezultat care să garanteze aplicarea prevederilor comunitare.

Existenţa cetăţeniei europene instituită prin art. 8 al Tratatului şi recunoscută ca aparţinând "oricărui persoane care are cetăţenia unui stat membru", implică recunoaşterea "drepturilor si obligaţiilor prevăzute de Tratat." Ea implică în mod necesar un drept fundamental şi individual de a circula şi şedea liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor stabilite în Tratat, libera circulaţie constituind una din libertăţile fundamentale ale pieţii interne a comunitarii europene.

Legislaţia naţională, prin reglementarea soluţiei de restrângere a dreptului la libera circulaţie constituie un obstacol în calea exercitării liberei circulaţii a persoanelor, intrând, din acest motiv, în contradicţie cu norma europeană deşi, la data de 1 ianuarie 2007, România a devenit membra a Uniunii Europene, asumându-şi, prin art. 6.10 al tratatului de aderare, obligaţia de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaţionale la care este parte.

 Tratatul CE permite introducerea de restrângeri ale dreptului la liberă circulaţie şi şedere liberă doar pentru motive „de ordine publică", „siguranţă publică" şi „sănătate publică", însă nu se poate susţine că noţiunea de "şedere ilegala pe teritoriul unui stat" şi care duce la returnarea persoanei în baza acordului de readmisie, ar putea fi asimilată unui motiv „de ordine publică", „siguranţă publică" ori „sănătate publică".

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a arătat în mod constant că justificarea unei restricţii asupra liberei circulaţii a persoanelor, care să fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existenţa, în plus, faţă de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei ameninţări suficiente şi serioase la cerinţele de ordine publică afectând unul din interesele fundamentale ale societăţii.

În plus, Înalta Curte reţine că respectarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului, reafirmata in preambulul Actului Unic European, este recunoscută de dreptul comunitar ca un drept fundamental.

Or, din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului face parte şi dreptul la libera circulaţie, aşa cum acesta este reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Limitările dreptului la libera circulaţie pot interveni doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2 parag. 3 şi parag. 4 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie şi anume: limitările acestui drept trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuţie şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Condiţia ca limitarea dispusă să "fie prevăzută de lege" este satisfăcută atunci când măsura incriminată are o bază legală în dreptul intern, iar norma care o cuprinde este una accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.

Limitarea dreptului pârâtului la libera circulaţie pe o perioada de 3 ani în Belgia solicitată de reclamant prin cererea de chemare in judecată, este prevăzută de dispoziţiile Legii 248 din 20 iulie 2005, astfel încât condiţia accesibilităţii normei juridice este îndeplinită. Împrejurarea că legea care prevede aceasta limitare reglementează posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva măsurii ce are un astfel de obiect, existând astfel un control judecătoresc în privinţa legalităţii ei, determină Înalta Curte să admită că există suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor administrative şi că, în acest mod măsura este una "prevăzută de lege" în sensul dispoziţiilor art. 2 parag. 3 şi parag. 4 din Protocolul nr. 4.

Admiţând că măsura de restrângere a dreptului la libera circulaţie solicitată ar urmări un scop legitim şi că ar fi necesară într-o societate democratică, Înalta Curte apreciază însă că ea este una disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei.

Interzicerea dreptului pârâtului de a circula liber pe o perioadă de 3 ani în Belgia atrasă de împrejurarea că aceasta ar fi "stat ilegal" pe teritoriul unuia din statele membre ale Uniunii Europene, este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit de autorităţi prin reglementarea legală care o prevede, constituindu-se în acest fel într-o încălcare nejustificată a unui drept fundamental recunoscut de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale.

Faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie şi de împrejurarea că România a ratificat prin Legea nr. 30 din 1994 Convenţia europeana a drepturilor omului, normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale se impun autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică ca orice normă convenţională. Pe de alta parte, în raport cu prevederile art. 20 din Constituţie, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, având prioritate reglementările internaţionale (…).

Prin urmare, în baza principiului supremaţiei dreptului comunitar în ordinea juridică naţională, Înalta Curte constată că normei juridice naţionale ce stă la baza cererii reclamantului nu-i pot fi recunoscute efectele solicitate câta vreme ea este incompatibilă cu norma comunitară aplicabilă în materie.

Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 365 din 19 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 3 iunie 2008.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3577/2007. Civil