ICCJ. Decizia nr. 358/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 358
Dosar nr. 9590/1/200.
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2007
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 817 din 6 decembrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamanţii T.H. şi T.A., în contradictoriu cu pârâţii D.A., T.C., R.AE.D.P.P. Constanţa şi Consiliul local Constanţa şi a obligat pârâţii să le lase reclamanţilor în deplină proprietate imobilul situat în Constanţa.
A fost anulată cererea formulată de D.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că acţiunea a fost înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Constanţa, la nr. 17468/1999, iar judecătoria, prin sentinţa civilă nr. 2099 din 28 februarie 2000, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea tribunalului, reţinând că, faţă de valoarea obiectului litigiului de 200.000.000 lei, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (l) lit. b) C. proc. civ.
Imobilul care face obiectul cauzei a fost dobândit de autorul reclamanţilor prin actul de donaţie transcris sub nr. 2345 din 19 octombrie 1945, iar prin sentinţa civilă nr. 7737 din 28 iunie 1994 a Judecătoriei Constanţa pârâtele R.AE.D.P.P. Constanţa şi Consiliul local Constanţa au fost obligate să lase reclamanţilor întregul imobil în deplină proprietate.
După pronunţarea acestei hotărâri, la 30 octombrie 1996 şi respectiv 1 noiembrie 1996, pârâta R.AE.D.P.P. Constanţa (fosta C.U.) a vândut 2 apartamente de la etajul 1 al imobilului.
Analizând titlurile părţilor, se constată că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat, pentru că pârâţii deţin bunul în baza unor contracte încheiate după pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a recunoscut valabilitatea titlului reclamanţilor şi nevalabilitatea titlului statului.
S-a mai reţinut, că pârâta D.A. a cerut să fie citaţi în proces Consiliul local Constanţa şi KAE.D.P.P. Constanţa, care răspund pentru evicţiune, însă a precizat că nu formulează cerere de chemare în garanţie. Deşi art. 1337 C. civ., invocat de pârâtă, constituie temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, cumpărătorul trebuie să investească instanţa cu o cerere pentru obligarea acestuia la plata de despăgubiri, în condiţiile art. 60 C. proc. civ.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 70/C din 25 aprilie 2006, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii D.A. (decedată), prin mandatar V.Ş., T.C., Consiliul local Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi RAE.D.P.P. Constanţa, împotriva sentinţei tribunalului, reţinând, în esenţă, că în mod corect prima instanţă „a dat preferinţă titlului reclamanţilor care este mai bine caracterizat".
Vânzarea apartamentelor în anul 1996 s-a făcut de către RAE.D.P.P. Constanţa şi Consiliul local Constanţa cu rea credinţă, deoarece aceştia cunoşteau că nu mai sunt proprietari ai bunurilor din data de 28 iunie 1994.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii V.M., T.C. şi RA E.D.P.P. Constanţa.
Recurenţii V.M. şi T.C., invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată, în esenţă, că unul din judecătorii care au soluţionat apelul era incompatibil, că sentinţa civilă nr. 7737 din 28 iunie 1994 a rămas definitivă abia la data de 3 ianuarie 1998, când Tribunalul Constanţa a constatat perimat apelul şi că între anii 1939 şi 1961 titularul dreptului de proprietate asupra imobilului s-a schimbat.
Recurenta RA E.D.P.P. Constanţa, invocând art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că sentinţa civilă nr.7737 din 28 iunie 1994 a Judecătoriei Constanţa îi este opozabilă, deoarece, fiind înfiinţată prin H.GL.M. nr. 332/1996, nu a fost parte în procesul în care s-a pronunţat această sentinţă.
Mai susţine recurenta, că, în lipsa unei notificări trimisă de intimaţii reclamanţi, nu a avut cunoştinţă de existenţa cererii de revendicare şi că nu a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii care privea nevalabilitatea actului de donaţie, pentru că reclamanţii nu au depus niciodată titlul donatorului.
Din oficiu, Înalta Curte a invocat motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.
Prin acţiunea înregistrată, la data de 12 octombrie 1999, la Judecătoria Constanţa, reclamanţii au investit instanţa cu o cerere pentru obligarea pârâţilor D.A. şi T.C. să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul ocupat de aceştia, a cărui valoare a fost precizată de reclamanţi, la termenul de judecată din 28 februarie 2000, la suma de 200.000.000 lei.
Precizarea este consemnată în practicaua sentinţei civile nr. 2099 din 28 februarie 2000 a Judecătoriei Constanţa şi, în raport de această valoare, Judecătoria Constanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Faţă de obiectul acţiunii, valoarea bunului, prevederile art. 181 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 219/2005, la data de 25 aprilie 2006 când s-a pronunţat Decizia atacată, competent să soluţioneze apelurile era tribunalul şi nu curtea de apel.
Articolul II din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data pronunţării deciziei, prevede, în alin. (2), că apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a legii şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalului se trimit la tribunale.
Faţă de prevederea „potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalului", instanţa competentă material să soluţioneze apelul se stabileşte în raport cu obiectul pricinii şi normele de competenţă materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005 şi nu în raport cu instanţa care a soluţionat pricina în fond, competentă conform normelor de competenţă anterioare.
Legea nr. 219/2005 a modificat art. 2 C. proc. civ., iar conform alin. (l) lit. b) al acestui text, tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei.
Procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. l C. proc. civ., de competenţa judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a devenit instanţă de drept comun pentru soluţionarea apelurilor.
Prin urmare, în raport cu obiectul pricinii şi valoarea bunului de până la 5 miliarde lei, la data de 25 aprilie 2006 competent să soluţioneze apelul era Tribunalul Constanţa, iar curtea de apel, care a soluţionat apelul nesocotind prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, a încălcat competenţa tribunalului. De aceea, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursurile vor fi admise şi, fără să se analizeze motivele de recurs, va fi casată hotărârea atacată, iar, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite, spre rejudecarea apelurilor, Tribunalului Constanţa.
Sentinţa apelată fiind pronunţată de tribunal, aceeaşi instanţă urmează să soluţioneze o cale de atac împotriva propriei hotărâri, prin derogare de la prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., însă prin art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005 este stabilită această reglementare cu caracter tranzitoriu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtele V.M., T.C. şi RA E.D.P.P. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 70/C din 25 aprilie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, pe care o casează.
Trimite dosarul la Tribunalul Constanţa, spre judecarea apelurilor.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 362/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 354/2007. Civil → |
|---|
