ICCJ. Decizia nr. 3875/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 841 din 12 aprilie 2006, pronunțată de Tribunalul Timiș a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul D.Z. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, fiind anulată dispoziția nr. 854 din 9 martie 2005 emisă de pârât, s-a constatat ca imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului fiind obligat pârâtul să se pronunțe asupra fondului notificării reclamantului, cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. 31656 Timișoara, în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicata prin titlul I al Legii nr. 247/2005. A fost respinsă în rest acțiunea fata de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara fiind respinsă de asemeni acțiunea reclamantului formulata împotriva pârâților Consiliul Local Timișoara și Primăria Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că reclamantul D.Z. a deținut în proprietate imobilul înscris în C.F. nr. 31656 Timișoara, dobândit în temeiul contractului de construire și a celui de împrumut.
Prin decizia nr. 278/1976 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Timiș, imobilul a trecut în proprietatea statului, având în vedere dispozițiile Decretului nr. 223/1974 si împrejurarea ca proprietarul a plecat definitiv din țară, pentru construcție acordându-i-se acestuia o despăgubire de 18.611 lei, iar cota de 13/540 din terenul aferent construcției trecând fără plată în proprietatea statului.
Reclamantul a adresat notificarea cu nr. 339 din 4 iulie 2001, Primarului Municipiului Timișoara, solicitând restituirea in echivalent a imobilului în litigiu, sub forma despăgubirilor bănești.
Prin dispoziția cu nr. 854 din 9 martie 2005, a fost respinsă notificarea reclamantului în baza art. 1.4 lit. B) din H.G. 498/2003, reținându-se că preluarea imobilului nu s-a făcut abuziv.
Prima instanță a reținut că dispoziția emisa este nelegala, având în vedere ca Decretul nr. 223/1974 reprezintă un act abuziv de preluare, chiar daca trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut fără titlu, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond, au declarat apel pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara.
Prin decizia civilă nr. 249/A din 18 septembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara, a respins ca nefondat apelul pârâtului Primarul Municipiului Timișoara, totodată fiind respins ca lipsit de interes apelul pârâtului Consiliul Local Timișoara.
Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut, în esență, că, într-adevăr preluarea imobilului în litigiu a fost abuzivă, reclamantul fiind persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, calitate ce nu-i poate fi înlăturată nici de faptul că în prezent imobilul este ocupat de o altă persoană, cu titlu de închiriere.
Cu privire la apelul pârâtului Consiliului Local Timișoara s-a reținut că acesta nu justifică niciun interes în promovarea apelului, motivat de faptul că nu se află în situația unei părți căzute în pretenții.
în contra acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte.
Imobilul în litigiu a trecut cu plată în proprietatea statului situație în care, potrivit art. 1.4 lit. B) din H.G. 498/2003, preluarea nu a fost abuzivă, astfel că se impune modificarea deciziei recurate, admiterea apelului Primarului Municipiului Timișoara și schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul respingerii contestației reclamantului ca nelegală și netemeinică.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor Internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Alin. (2) al aceluiași text prevede ca bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora.
Referitor la criticile invocate de pârâți prin motivele de recurs, este evident că, în baza Decretului nr. 223/1974, cetățenii români care părăseau țara erau lipsiți în mod arbitrar de un drept de proprietate care era recunoscut și protejat atât pe plan intern, cât și internațional, astfel încât, acest act normativ era în contradicție cu prevederile Constituției din 1965, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ. și cu tratatele și convențiile internaționale la care România era parte și, ca atare, titlul statului nu este valabil constituit.
Astfel, chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie administrativă și a plătit o sumă de bani cu titlu de preț, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat la un preț stabilit unilateral.
Pe de altă parte, nelegalitatea prevederii cuprinse în capitolul II lit. B) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, rezultă din încălcarea art. 2 alin. (1) din lege, care enumeră situațiile juridice care constituie preluări abuzive, fiind astfel în contradicție cu dispozițiile actului normativ de rang superior pe care trebuie să-l interpreteze și să-l aplice.
Față de considerentele reținute, rezultă că, instanța de apel și cea de fond au făcut o corectă aplicare a legii, stabilind că și imobilele preluate conform Decretului nr. 223/1974 intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, hotărârea recurată este legală, iar criticile formulate de pârâți sunt nefondate, astfel că a fost respins recursul.
în același timp, constatând că prin această soluție recurenții sunt, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., părțile “căzute în pretenții", s-a dispus, obligarea acestora la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul D.Z.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3867/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3735/2007. Civil → |
|---|
