ICCJ. Decizia nr. 469/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 469.
Dosar nr. 9805/3/200.
Şedinţa publică din 8 iunie 2007
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 100 din 20 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatoarele E.I.M. şi G.G.M., în contradictoriu cu intimata A.V.A.S, pentru următoarele motive:
Prin Decizia nr. 120 din 24 februarie 2005 emisă de intimata A.V.A.S a fost respinsă notificarea nr. 178 din 8 noiembrie 2001, formulată de petenta V.M.V. decedată ulterior notificării, prin moştenitoare contestatoare E.I.M. şi G.G.M., prin care s-a solicitat restituirea unei mori situată în comuna Dragalina, judeţul Călăraşi, întrucât nu au fost depuse actele de proprietate ale antecesorilor asupra imobilului revendicat şi cele referitoare la calitatea de moştenitoare, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că acestea au invocat ca probă concludentă fişa depusă la dosar în foto copie, fără a fi prezentat originalul şi fără a fi certificată sau legalizată.
În acest înscris sunt menţiuni referitoare la fişa nr. 165 a morii I.C. fostă M.G., întocmită conform Ordinului nr. 2163 al Comitetului Provizoriu al Pleşăi Dragoş Vodă.
Totodată, acesta cuprinde un inventar al fondurilor de bază la data naţionalizării în care sunt descrise clădiri, instalaţii industriale, mobilier, combustibil şi este indicată valoarea acestora.
Tribunalul a apreciat că acest înscris nu reprezintă un act acre să ateste dreptul de proprietate, întrucât în cuprinsul acestuia nu se face vreo menţiune cu privire la deţinerea proprietăţii sau la titularul dreptului de proprietate.
Tribunalul a reţinut că simpla descriere a imobilului menţionată în fişa nr. 165 necoroborată cu alt act translativ de proprietate din care să rezulte că moara revendicată a aparţinut părinţilor numitei V.M.V., respectiv G.I. şi G.M. şi că ulterior a fost preluată de unchiul contestatoarelor, numitul G.M., nu este suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate, chiar dacă în antetul acestui înscris este efectuată menţiunea „Moara I.C. fostă M.G."; tribunalul a apreciat că nici această împrejurare nu constituie o dovadă a dreptului de proprietate, în lipsa indicării actului în baza căruia M.G. a dobândit imobilul revendicat.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că Decizia contestată este emisă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte reţinerea de către intimată a nedovedirii de către notificatoare a dreptului de proprietate asupra morii revendicate.
În ceea ce priveşte calitatea de moştenitoare a petentei V.M.V. (decedată pe parcursul soluţionării notificării) tribunalul a constatat că petenţii au depus la dosar înscrisuri care atestă că aceasta este moştenitoarea defunctului G.M., în calitate de soră şi că aceştia au avut pe părinţi pe G.I. şi G.M.
Prin Decizia civilă nr. 505/A din 25 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul declarat de către contestatoare împotriva sentinţei primei instanţe, dispunându-se după cum urmează:
S-a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că:
S-a admis contestaţia formulată de contestatoarele E.I.M. şi G.G.M.
S-a anulat Decizia nr. 120 din 24 februarie 2005 emisă de A.V.A.S.
S-au acordat reclamantelor despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul „moară" situat în comuna Dragalina, judeţul Călăraşi (fostă moară I.C.).
În motivarea deciziei de apel s-au reţinut următoarele considerente:
Apelantele au făcut dovada că sunt moştenitoarele lui M.G. ca a avut în proprietate moara „I.C." situată în comuna Dragalina, judeţul Călăraşi, aşa cum rezultă şi din fişa 165, procesul-verbal din 31 iulie 1949, darea de seamă a Comisiei pentru Concentrarea Morilor şi actele de stare civilă depuse la dosar.
Toate aceste înscrisuri sunt, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, acte doveditoare ale proprietăţii, fiind asimilate acestei definiţii inclusiv actele întocmite cu ocazia preluării imobilului, actele care emană de la autorităţile din perioada respectivă şi care atestă, direct sau indirect, faptul că bunul aparţinea persoanei în cauză.
Instanţa a apreciat că apelantele au făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului în litigiu, fiind îndeplinite exigenţele dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi ale HG nr. 498/2003.
Împotriva deciziei de apel au declarat recurs ambele părţi.
Contestatoarele au criticat Decizia pentru următoarele motive care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în baza cărora a solicitat să se dispună obligarea intimatei A.V.A.S să emită decizie de acordare a despăgubirilor.
Trebuia să se dispună obligarea intimatei să emită decizie în condiţiile Legii 10/2001 întrucât modul de dispunere nu este clar, nefiind stabilită modalitatea de despăgubire cât şi cuantumul.
Pe de altă parte, modalitatea de dispunere de către instanţă nu ar putea fi executată, nestabilindu-se nici entitatea obligată în acest sens.
Intimata A.V.A.S a criticat Decizia de apel pentru următoarele motive care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi cele care atestă calitatea de moştenitori, trebuie depuse ca anexe la notificare, odată cu acestea.
Singurele documente care au fost anexate notificării sunt, aşa cum rezultă din opisul întocmit de către contestatoare în momentul depunerii notificării, înscrisuri care nu pot fi considerate acte de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001, acest aspect fiind reţinut în mod corect de către prima instanţă.
Totodată, actele care trebuiau anexate notificării trebuia să fie copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor.
Concluzionând, intimata a solicitat să fie cenzurată Decizia numai în raport de actele aferente notificării, din dosarul administrativ, întrucât nedepunerea actelor în termenul legal atrage decăderea pentru notificatori de a le mai depune ulterior.
Înalta Curte constată că recursul formulat de către contestatoare este fondat, pentru motivele arătate în continuare.
Prin Decizia de apel s-a dispus în sensul arătat, „acordându-se" reclamantelor despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul „moară" situat în comuna Dragalina, judeţul Călăraşi (fosta moară I.C.).
Acest mod de dispunere încalcă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 aferente care reglementează situaţia în care intimata-recurentă este entitatea abilitată legal să soluţioneze notificarea, calitate necontestată în cauză.
Astfel, aşa cum susţin şi recurentele contestatoare, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea societăţii deţinătoare a imobilului, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că modul de dispunere de către instanţa de apel nu este clar atât în privinţa entităţii obligate cât şi sub aspectul măsurilor reparatorii în echivalent care se cuvin în condiţiile Legii nr. 10/2001, acest lucru împietând şi asupra executării.
Prin urmare, cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării A.V.A.S să emită o nouă dispoziţie prin care să se propună reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent, cu aplicarea corespunzătoare a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Acest mod de dispunere este determinat şi de faptul că recursul declarat de către intimata A.V.A.S este nefondat, pentru motivele arătate în continuare.
În cadrul recursului s-au formulat critici vizând soluţionarea notificării numai în limita actelor care trebuiau să-i fie ataşate, cu respectarea dispoziţiilor legale, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, cu consecinţa decăderii în cazul depăşirii termenului legal.
Instanţa de apel a reţinut administrarea de probatorii prin care s-a făcut dovada proprietăţii, pentru argumentele arătate mai sus, în deplină concordanţă cu Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003 şi prin care la pct. 22.1 s-a definit noţiunea de acte doveditoare la care se face referire în art. 23 (fost art. 22) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluţionării notificării, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi cele care atestă calitatea de moştenitori se depun într-un anumit termen fixat de lege, prelungit ulterior.
Procedura de restituire în baza Legii nr. 10/2001 cuprinde o procedură administrativă prealabilă care este obligatorie şi o procedură judiciară, în cazul în care procedura prealabilă nu este finalizată într-o formă agreată de către părţile implicate.
Din modul de reglementare a Legii nr. 10/2001 rezultă că dispoziţiile la care s-a făcut referire sunt cuprinse în procedura administrativă, procedură care se desfăşoară în faţa unităţii deţinătoare a imobilului ce face obiectul legii şi nu în faţa instanţei de judecată.
Pe de altă parte, în cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat sancţionarea depunerii ulterioare a actelor, inclusiv în faţa instanţei de judecată, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, astfel cum a dispus în alte situaţii.
Astfel, în art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată se arată că nerespectarea termenului de trimitere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În acelaşi timp, prin art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 se prevede în mod expres sancţiunea care intervine, respectiv prescripţia dreptului la acţiune, pentru nerespectarea termenului legal special de contestare a valabilităţii actelor juridice la care se face referire în textul legal.
Constatând, prin urmare, că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, făcând aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să dispună respingerea ca nefondat a recursului declarat de către pârâtă.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata sumei de 1000 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată către recurentele reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de E.I.M. şi G.G.M. împotriva deciziei nr. 505 A din 29 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Modifică în parte Decizia, în sensul că:
Obligă pe pârâtă să emită o nouă dispoziţie prin care să propună reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către recurentele-reclamante.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4694/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4619/2007. Civil → |
|---|
