ICCJ. Decizia nr. 4866/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara, sub nr. 2667 din 18 februarie 2004, municipiul Timișoara, prin reprezentanții săi legali, a chemat în judecată pe pârâta SC C.H. SRL Timișoara, solicitând rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003, intervenit între părți și restabilirea situației de carte funciară anterioară contractului.
în motivarea acțiunii, s-a reținut că după cumpărarea spațiului, pârâta a încălcat clauzele din contract, cât și art. 28 din Legea nr. 550/2002, desfășurând activitate de jocuri de noroc și înființând un bar cu băuturi alcoolice.
întrucât la data dobândirii spațiului comercial pârâta desfășura activitate de comerț, aceasta era obligată să desfășoare timp de 3 ani aceeași activitate, și nu să schimbe natura acesteia.
în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 3992/R din 5 decembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., a admis recursul reclamanților, a casat decizia civilă nr. 2288/A din 12 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și sentința civilă nr. 4670 din 20 mai 2004 pronunțată de Judecătoria Timișoara și a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în primă instanță, la Tribunalul Timiș, reținându-se că, față de valoarea obiectului litigiului, care, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003 încheiat între părți, este de 5.200.200.000 lei, competența materială de soluționare a cauzei, în primă instanță, revine Tribunalului Timiș.
Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 174/PI din 4 aprilie 2006, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții municipiul Timișoara, Consiliul local Timișoara și primarul municipiului Timișoara, pentru rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta SC C.H. SRL Timișoara. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 9 din contractul sus menționat, spațiile comerciale sau de prestări servicii dobândite în baza contractului, nu pot fi înstrăinate prin acte între vii și nu pot fi folosite decât pentru activitatea de producție, de comerț, de prestări servicii, timp de 3 ani de la data dobândirii.
Pârâta SC C.H. SRL Timișoara a închiriat spațiul către SC S.J. SRL, iar în contractul de închiriere s-a stipulat că locatarul nu are voie să desfășoare alte activități decât cele prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare, respectiv activități de comerț, producție și prestări servicii.
La 30 ianuarie 2004, pârâta SC C.H. SRL Timișoara a fost sancționată contravențional, întrucât a schimbat destinația spațiului cumpărat, însă, prin sentința civilă nr. 5602 din 17 iunie 2004 pronunțată de Judecătoria Timișoara, s-a anulat procesul verbal de contravenție.
Prima instanță a reținut că pârâta SC C.H. SRL Timișoara nu se face vinovată de cele susținute de reclamanți, respectiv de schimbarea destinației spațiului cumpărat, că activitatea principală a societății ce a închiriat spațiul, SC S.J. SRL, constă în "jocuri de noroc și pariuri", care face parte din categoria faptelor de comerț precizate la art. 3 paragraful 6 C. com., în care se menționează că legea consideră ca fapte de comerț întreprinderile de spectacole publice, cazinourile și jocurile de noroc.
De asemenea, s-a mai reținut că în cauză s-a solicitat rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, iar potrivit art. 1020 C. civ., aceasta se poate dispune în cazul nerespectării unei obligații stipulate în contract.
Potrivit Codului CAEN și potrivit art. 3 paragraful 6 C. com., jocurile de noroc se pot încadra în secțiunea "alte activități de servicii colective, sociale și personale", astfel că s-a apreciat că, în speță, nu există nicio încălcare a art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare, iar cererea de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare este neîntemeiată.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, cale de atac ce a fost recalificată de instanță ca fiind apel, prin care au solicitat admiterea lui și pe fond, admiterea acțiunii civile și rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta SC C.H. SRL Timișoara.
Prin decizia nr. 343 din 4 din 9 octombrie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în tot sentința civilă apelată și rejudecând, în fond, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanți și, în consecință, a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003 încheiat între pârâta SC C.H. SRL Timișoara, în calitate de cumpărător și Statul Român, reprezentat de municipiul Timișoara, în calitate de vânzător și s-a respins petitul privind restabilirea situației anterioare de C.F.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timișoara a constatat că în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003 încheiat între Municipiul Timișoara, ca reprezentant al Statului Român, în calitate de vânzător și pârâta SC C.H. SRL Timișoara, în calitate de cumpărător, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului comercial de prestări servicii situat în Timișoara, și a terenului aferent în suprafață de 48 mp având obligația, potrivit art. 9, să folosească spațiul cumpărat, timp de 3 ani de la data dobândirii, doar pentru activități de producție, de comerț și de prestări de servicii.
La data de 1 decembrie 2003, pârâta SC C.H. SRL Timișoara a închiriat spațiul comercial sus-menționat către SC S.J. SRL, pe o durată de 10 ani, iar în cuprinsul acestui contract de închiriere, la cap. VII obligațiile locatorului, este înscrisă clauza potrivit căreia locatorul să nu desfășoare alte activități, decât cele prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare, respectiv activități de comerț, producție și de prestări servicii.
Or, așa cum rezultă din actele depuse la dosar, activitatea principală a SC S.J. SRL este de jocuri de noroc și pariuri și, ca activități secundare declarate: restaurante, baruri, activitate ce nu se încadrează în categoria faptelor de comerț, precizate la art. 3 paragraful 6 C. com., care se referă la faptele de comerț desfășurate de întreprinderile de spectacole publice, ce se desfășoară în săli de spectacole, cu public și piese prezentate de actori, în direct sau filmate, și cărora nu le pot fi asimilate jocurile de noroc și pariuri.
Pe de altă parte, s-a apreciat că în mod greșit s-a reținut că pârâta SC C.H. SRL nu se face vinovată de schimbarea destinației spațiului închiriat, ci SC S.J. SRL, deoarece la momentul încheierii contractului de închiriere, pârâta SC C.H. SRL, ca proprietar al spațiului închiriat, avea obligația legală și posibilitatea să verifice activitățile ce urmează să se desfășoare în acest spațiu, și care, potrivit actelor constitutive a SC S.J. SRL, constau în jocuri de noroc și pariuri, deci activități ce eludau prevederile art.9 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.H. SRL criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticilor formulate, pârâta SC C.H. SRL a arătat următoarele:
împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanții au declarat recurs, iar instanța de judecată, prin încheierea de la termenul din 9 octombrie 2006, a calificat greșit calea de atac ca fiind apel, în complet de judecată, nelegal constituit din doi judecători.
Pârâta nu a invocat în apărare faptul că activitatea de jocuri de noroc s-ar înscrie în prevederile art. 3 paragraful 6 C. com., astfel că, este străină de natura pricinii motivarea instanței de apel în acest sens.
Oricum, admițând că legiuitorul comercial nu ar fi inclus expres în rândul faptelor de comerț activitatea de jocuri și pariuri desfășurată de recurentă, câtă vreme această activitate este desfășurată de o societate comercială, ea este considerată faptă de comerț, prin aplicarea prezumției de comercialitate.
Chiar dacă, s-ar admite, ad absurdum, că activitatea de "jocuri de noroc și pariuri" nu s-ar încadra în sfera activităților vizate de art.9 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003, instanța de apel a ignorat faptul că această activitate este desfășurată în acel spațiu de locatara SC S.J. SRL și nu de către subscrisa pârâta recurentă SC C.H. SRL, care este o persoană juridică diferită, împrejurare în raport de care nu se poate reține nici o culpă a pârâtei în aplicarea prevederilor art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003.
De asemenea, se arată că pronunțarea deciziei recurate s-a făcut cu încălcarea autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 399/CA din 2 iulie 2006 a Tribunalului Timiș, irevocabilă.
Celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă prin această cerere vizează greșita apreciere de către instanța de judecată a probatoriului administrat în cauză, critici ce nu pot fi încadrate în drept în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., de către instanță în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sancțiunea fiind aceea a neprimirii și analizării lor.
Prin cererea completatoare, formulată la 23 noiembrie 2006, pârâta recurentă SC C.H. SRL a invocat, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ca motive de recurs de ordine publică, motivele întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 3 C. proc. civ., arătând următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 1 C. proc. civ., instanța care a pronunțat decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost alcătuită potrivit legii.
Astfel, deși investită cu soluționarea unui recurs, instanța, compusă din doi judecători, face apelul cauzei, pe care o analizează și apreciază că se impune recalificarea căii de atac, în sensul că în speță calea de atac este apelul și nu recursul.
Potrivit legii, când s-a pus în discuție recalificarea căii de atac completul trebuia să fie legal constituit, din trei judecători.
Potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, în sensul că pricina a fost judecată de instanțele civile, deși, potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 550/2002, privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări servicii aflate în administrare consiliilor județene și a consiliilor locale, precum și a patrimoniului regiilor autonome de interes local, competența rațione materie aparține instanței de contencios administrativ.
Examinând cu prioritate motivele de ordine publică invocate prin cererea completatoare de recurenta pârâtă, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 3 C. proc. civ., instanța constată următoarele:
Obiectul acțiunii introductive de instanța l-a constituit rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003, încheiat între Municipiul Timișoara, ca reprezentant al Statului Român, în calitate de vânzător și SC C.H. SRL, în calitate de cumpărător, iar ca temei legal al acestei acțiuni au fost invocate dispozițiile art. 28 din Legea nr. 550/2002 și art. 969 C. civ.
Hotărârea pronunțată este dată numai cu calea de atac a recursului.
Recursul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe a fost înregistrat pe rolul secției civile a Curții de Apel Timișoara, iar la termenul din 9 octombrie 2006, instanța de judecată, punând în discuție natura juridică a cauzei, ca fiind civilă, a recalificat calea de atac ca fiind apel, și nu recurs, situație în care un complet constituit din doi judecători, ca instanța de apel, a soluționat calea de atac declarată de reclamanți prin decizia recurată.
Numai că, în speță, contractul încheiat între părți, a cărui reziliere se solicită, este de natură administrativă potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
în această situație, critica formulată de pârât privind nelegala constituire a completului de judecată, în soluționarea căii de atac promovată de reclamanți, împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, urmare a stabilirii greșite a naturii raportului juridic ca fiind de drept civil, este întemeiată.
Această, deoarece potrivit dispozițiilor art. 2 lit. c) și art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile art. 27 din Legea nr. 550/2002, contractul a cărui reziliere se solicită prin acțiunea reclamanților, este de natură administrativă, iar pricina era de natură contencios administrativă și nu de natură civilă, așa cum greșit a stabilit curtea de apel.
Nu se poate reține că soluționarea pricinii, s-a făcut cu încălcarea competenței altei instanțe, deoarece, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare în primă instanță aparține tribunalului, secția contencios administrativ, iar încălcarea competenței în sensul art. 304 alin. (3) C. proc. civ. privește soluționarea pricinii de o altă instanță și nu de o altă secție, în cadrul aceleiași instanțe.
în speță, tribunalul soluționând cauza și indicând, că împotriva hotărârii pronunțate părțile nemulțumite au deschisă calea recursului, rezultă că a soluționat pricina ca fiind instanță de contencios administrativ.
Reclamanții au declarat recurs, cale de atac, prevăzută de lege, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar instanța de recurs, stabilind greșit natura pricinii, ca fiind civilă, a soluționat calea de atac în complet nelegal constituit, din doi judecători și nu din trei judecători, încălcând astfel dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
Pentru aceste considerente, instanța, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, pentru soluționarea recursului declarat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4868/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4749/2007. Civil → |
|---|
