ICCJ. Decizia nr. 5462/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5462
Dosar nr. 4419/2/2007
Şedinţa publică din 3 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din analiza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 5 la 20 septembrie 2005 reclamanta H.E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acesteia ca, în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001, să emită dispoziţie sau decizie motivată de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, imobil preluat de stat în mod abuziv şi fără titlu.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorii săi M. şi C.S. au fost proprietarii apartamentului în litigiu, trecut în mod abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar după decesul părinţilor a rămas unica moştenitoare.
Prin sentinţa nr. 6529 din 4 noiembrie 2005 Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să se conformeze dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul de a pronunţa o decizie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent a apartamentului în litigiu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 11 A din 5 noiembrie 2006 a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei, a anulat în totalitate sentinţa nr. 6529 din 4 noiembrie 2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi a reţinut cauza spre soluţionare.
Prin sentinţa civilă nr. 304 din 7 martie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General să se pronunţe asupra notificării.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, iar pe fond solicitând respingerea acţiunii, ca nefondată, deoarece nu s-au depus toate documentele care să facă dovada calităţii de persoană îndreptăţită a petiţionarilor şi a identităţii dintre bunul revendicat şi cel existent.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 406 din 5 octombrie 2006 a admis apelul declarat de Municipiul Bucureşti, a anulat sentinţa civilă nr. 304 din 7 martie 2006 şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru judecarea pe fond a cererii de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, recurs ce a fost admis prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 1760 din 23 februarie 2007, prin care s-a casat Decizia nr. 406 din 5 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinând că prin recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri, este, potrivit Legii nr. 10/2001, Secţia civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.
Astfel, în aplicarea art. 3 pct. 2 C. proc. civ., s-a considerat că în speţă competenţa de soluţionare a apelului revenea curţii de apel.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 9 din 10 ianuarie 2008, a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că pârâtul avea obligaţia legală ca în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură depusă de reclamantă şi că, prin notificarea datată 12 mai 2005 se dovedeşte că ultimele acte au fost depuse la dosarul nr. 1425 la 16 mai 2001.
Totodată, s-a avut în vedere că la 8 august 2005 s-a revenit cu o nouă notificare, reclamanta arătând că nu a primit nici un răspuns deşi a depus toate actele necesare.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 23.1 din HG nr. 498/2003.
S-a arătat că, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Analizând criticile invocate de pârâtul-recurent, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Odată cu notificarea înregistrată la B.E.J. A.P. sub nr. 52 din 14 mai 2001, reclamanta H.E. prin mandatarul său, avocat L.P., a depus contractul de construire, procesul-verbal de predare-primire a apartamentului, certificatele de moştenitor şi Decizia nr. 1538/1989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, prin care imobilul a trecut în patrimoniul statului, respectiv dovezile cerute prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificată prin OUG nr. 109/2001.
Unitatea deţinătoare notificată avea obligaţia, instituită prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării şi depunerii actelor doveditoare, să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
O asemenea obligaţie îi revenea pârâtului şi în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă sau nu este aprobată, situaţii în care persoanei îndreptăţite trebuia să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.
Modalitatea de răspuns la notificare cât şi termenul în care trebuie să aibă loc sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare, pentru că o altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
O atare obligaţie decurge din lege şi face parte dintr-o procedură specială şi prealabilă, instituită în mod imperativ şi de a cărei încălcare pârâtul este culpabil.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că Decizia recurată este legală, nefiind întrunit motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 9 din 10 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5668/2007. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5340/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
