ICCJ. Decizia nr. 5590/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5590
Dosar nr. 37656/3/2007
Şedinţa publică din 7 octombrie 2008
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1514 din 22 noiembrie 2007 a respins ca nefondată cererea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte, de restrângere a dreptului la liberă circulaţie în Elveţia a pârâtului A.D.C., cu motivarea că limitările acestui drept conform dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi (4) din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată şi în această materie prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuţie şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Tribunalul a apreciat că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene este disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri. Returnarea pârâtului din Elveţia la data de 13 octombrie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român cu Elveţia nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâtului, ingerinţă ce nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 98 din 6 februarie 2008, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei arătate, cu motivarea că România a devenit cetăţean al Uniunii Europene, fiind astfel aplicabile dispoziţiile Directivei 2004/38/CE.
În raport de dispoziţiile acestei directive, limitarea dreptului la liberă circulaţie al cetăţeanului statului membru U.E. nu poate fi aplicată de către vreun stat, decât în condiţiile în care returnarea s-a dispus din motive de încălcare a dispoziţiilor legale, de punere în pericol a ordinii publice, a siguranţei naţionale, ori a sănătăţii publice.
Cum instanţa de judecată este chemată să verifice respectarea dreptului fundamental la libera circulaţie a părţii, în contextul art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 25 din Constituţia României, susţinerea apelantei în sensul că instanţa română nu ar fi în măsură să pună în discuţie condiţiile în care intimatul pârât a fost returnat, este nefondat.
Decizia a fost recurată de către pârât, fiind criticată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează:
Pârâtul a fost returnat din Elveţia, stat care nu este membru U.E., astfel încât motivarea instanţei referitoare la dreptul la liberă circulaţie în a cărei componenţă intră dreptul de a părăsi teritoriul României cu scopul de a circula pe teritoriul Uniunii Europene, nu este conformă situaţiei pârâtului.
Dispoziţia art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu condiţionează instituirea restricţiei exercitării dreptului la liberă circulaţie decât de returnarea prin Acordul de readmisie.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ prevăd limitativ obligaţiile pe care le au cetăţenii români pe perioada şederii lor în străinătate, printre care se află şi acela de a respecta legislaţia statului în care se află.
Analizând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a textelor de lege incidente în cauză, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Într-adevăr, Confederaţia Elveţiană nu este membru a Uniunii europene însă, îi sunt aplicabile prin ratificare dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Drept urmare, rămân valabile consideraţiile referitoare la incidenţa Protocolului nr. 4 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale invocate şi de către prima instanţă.
Având ca punct de plecare cauza Olivieira împotriva Olandei, analiza circumstanţială la datele speţei a calităţilor cerute Legii nr. 248/2005, pe baza căreia autorităţile naţionale române dispune restrângerea libertăţii de mişcare în condiţiile art. 2 paragrafele 3 şi 4 anterior evocate, cât şi analiza necesităţii proporţionalităţii ei cu scopul pentru care aceasta a fost edictată presupun, dincolo de cerinţa ca măsura solicitată să aibă o bază legală în „dreptul intern", şi examinarea calităţilor „legii" în cauză, anume ca ea să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale. Cum acest caz normativ a fost publicat în Monitorul oficial, tribunalul apreciată că este îndeplinită condiţia accesibilităţii legii.
În ceea ce priveşte previzibilitatea ei, văzând modalitatea de reglementare prin art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 a procedurii judiciare de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români, ce presupune posibilitatea formulării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se ia această măsurăm indicarea categoriilor de persoane cărora li se poate aplica măsura în discuţie, tribunalul apreciază că există suficiente garanţii împotriva oricăror abuzuri ce s-ar putea produce, măsura analizată fiind „prevăzută de lege", în sensul dispoziţiilor art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4.
Fiind vorba despre restrângerea dreptului de circulaţie, se impune a fi analizat şi dacă această măsură este justificată de interesul public într-o societate democratică, iar sub acest aspect, tribunalul a apreciat că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, măsură a cărei instituire se solicită pentru o perioadă de cel mult trei ani, este disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu consecinţa constatării încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Returnarea pârâtului din Elveţia, la data de 13 octombrie 2007 în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român cu Elveţia, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâtului. Această ingerinţă nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei".
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 98 din 6 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5846/2007. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5668/2007. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
