ICCJ. Decizia nr. 5583/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 30 noiembrie 2002 reclamantul D.N.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Galați, solicitând a se stabili cuantumul despăgubirilor bănești ce urmează a-i fi atribuite ca măsură reparatorie pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat prin naționalizare în anul 1948 și care ulterior au fost demolate, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 124 din 14 martie 2003 Tribunalul Galați, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât precum și cererea dedusă judecății ca prematur formulată.
în motivarea sentinței tribunalul a reținut că potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat și apoi demolate, imobile care au avut altă destinație decât aceea de locuință; măsurile reparatorii se acordă până la concurența valorii stabilită conform art. 10 alin. (6) din lege, numai în echivalent, adică sub forma unor titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare ori sub formă de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin compensare cu alte bunuri sau servicii operate în echivalent oferite de deținătorul bunului cu acordul persoanei îndreptățite.
Ca atare, instanța a reținut că solicitarea reclamantului de a i se oferi despăgubiri bănești nu poate fi primită.
Prin decizia civilă nr. 129/A din 24 septembrie 2003 Curtea de Apel Galați a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant reținând, prin substituirea motivării, că acțiunea dedusă judecății a fost prematur formulată atâta timp cât reclamantului nu i-a fost emisă o dispoziție cu privire la notificarea adresată Prefecturii județului Galați prin care a pretins acordarea unei despăgubiri în sumă de 400 milioane lei pentru imobilul în litigiu, moară țărănească situat în satul Nartești.
Prin decizia civilă nr. 5284 din 16 iunie 2005 înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia civilă nr. 129/A/2003 și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță.
în motivarea hotărârii, instanța de recurs a reținut că reclamantul a investit instanțele cu o acțiune având un obiect și o cauză precis determinate, anume obligarea Statului Român la plata unei despăgubiri bănești, întemeiată pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 caz în care instanța de apel avea a se pronunța cu privire la fondul cererii, fără a schimba obiectul acesteia, urmând a cerceta dacă a fost formulată notificare în condițiile art. 26 alin. (1) din lege, dacă notificarea a primit răspuns, respectiv dacă acțiunea a fost dedusă în condițiile și termenele stipulate de art. 26 alin. (3) din lege.
în rejudecare, în fața instanței de apel, reclamantul și-a completat cererea dedusă judecății solicitând obligarea pârâtului și la plata sumei de 150.000 RON, despăgubiri morale motivat de faptul că "autorități reprezentând Statul Român, în cursul desfășurării procesului" au formulat mai multe susțineri "obstrucționând în acest fel măsurile reparatorii prevăzute de lege" și anume, pârâtul s-a apărat prin întâmpinare susținând că pentru imobilul în litigiu nu se pot acorda despăgubiri bănești și că nu ar avea calitate procesuală pasivă în speța dedusă judecății iar instanțele judecătorești, la rândul lor, au reținut în mod greșit în primul ciclu procesual că ar fi dată excepția prematurității cererii și au schimbat nepermis natura actului juridic dedus judecății.
Această cerere nu a fost motivată în drept de către reclamant.
Prin decizia civilă nr. 11/A din 20 ianuarie 2006 Curtea de Apel Galați, reinvestită cu judecata cauzei a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.
în motivarea hotărârii s-a reținut că prima instanță a soluționat în mod eronat cauza prin prisma dispozițiilor art. 21-23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 atâta timp cât reclamantul a dovedit că a formulat notificare la data de 30 octombrie 2001, notificare care a fost transmisă Prefecturii Galați.
Apreciind că neemiterea unei dispoziții cu privire la această notificare echivalează cu un refuz de a răspunde, instanța de apel a apreciat că se impune reluarea judecății din primă instanță, acțiunea dedusă judecății neputând fi respinsă ca prematur formulată.
Prin sentința civilă nr. 694 din 31 mai 2006 Tribunalul Galați a admis în parte acțiunea și a constatat că reclamantul D.I. are dreptul la despăgubiri calculate conform Legii nr.247/2005 titlul VII pentru imobilul situat în județul Galați, comuna Gohor, sat Nartești, compus din teren în suprafață de 5600 mp și construcții.
Prin aceiași sentință tribunalul a respins cererea de obligare a pârâtului la plata unor daune morale ca neîntemeiată.
în motivarea sentinței instanța a reținut că imobilul în litigiu, moară mixtă și suprafața de 5600 mp teren aferent, au fost preluate în mod nelegal, prin naționalizare în anul 1949, de către stat, caz în care reclamantul este îndreptățit în baza art. 2 și art. 3 din Legea nr. 10/2001 să primească măsuri reparatorii.
Referitor la cuantumul măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, imobil evaluat prin raportul de expertiză întocmit de inginer T.C., instanța a apreciat că în raport de dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu mai este competentă să îl stabilească, o asemenea competență revenind Comisiei Centrale prevăzută de acest act normativ căreia urmează a-i fi înaintată cererea reclamantului.
întrucât moara a fost demolată, iar pe teren sunt edificate locuințe proprietate particulară, tribunalul a apreciat că statul trebuie să suporte aceste despăgubiri.
Totodată, tribunalul a reținut că în lipsa unor dovezi din care să rezulte că reclamantului i-ar fi fost afectate drepturile sale personal nepatrimoniale ocrotite prin constituție nu poate fi primită cererea sa de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri morale.
Prin decizia civilă nr. 390 A din 17 noiembrie 2006 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul D.I. și continuat de moștenitorii D.A., D.I., D.N. și D.A.Ș. precum și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
în motivarea deciziei instanța a reținut că nu poate fi primită critica reclamantului privind greșita respingere a cererii pentru acordarea de daune morale întrucât în lipsa unor dovezi privind atingerea adusă de către pârât unor drepturi personale nepatrimoniale ale reclamantului nu se justifică acordarea unei astfel de despăgubiri. Instanța a omis să răspundă criticii formulate de reclamanți privind refuzul primei instanțe de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii.
Referitor la apelul declarat de pârât, instanța reține că în raport de recomandările făcute instanței de trimitere din decizia de casare nu se mai impunea ca instanța să se pronunțe expres cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive de altminteri, în cauză dovedindu-se că în urma demersurilor efectuate de către reclamant nu s-a putut stabili fostul deținător al imobilului preluat de stat, situație în care în speță sunt incidente dispozițiile art. 28 alin. (3) din lege.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului reclamanții invocă că autoritățile investite cu soluționarea notificării nu au efectuat o analiză eficientă și amănunțită cu privire la cererea lor cu consecința neacordării unor despăgubiri bănești și a unor daune morale, fapt care echivalează și cu o încălcare a prevederilor art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O.
Totodată, recurenții susțin că nerespectarea de către autorități a prevederilor Legii nr. 10/2001, obstrucționarea consecventă a cererii lor și, în general, atitudinea părtinitoare adoptată de acestea, aspecte care au condus la decesul autorului lor sunt de natură să justifice cererea de acordare a daunelor morale.
Susțin recurenții și faptul că noțiunea de proces echitabil impune ca o jurisdicție internă să examineze efectiv problemele esențiale ce sunt supuse aprecierii și să își motiveze hotărârea complet și nu în mod sumar astfel cum s-a procedat în cauză.
Reclamanții invocă în justificarea criticilor formulate prin recurs mai multe decizii de speță ale Curții Europene a Drepturilor Omului.
Recursul este fondat.
în drept, privarea de proprietate a unei persoane dă dreptul acesteia să solicite acordarea unei despăgubiri reale și efective pentru prejudiciul suferit.
în materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile prin Legea nr. 10/2001.
Acest act normativ a suferit numeroase modificări în perioada sa de aplicare, inclusiv prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, act normativ de imediată aplicare.
Prin actul normativ mai sus arătat, respectiv prin Titlul VII, legiuitorul a reglementat distinct "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", stabilind prin norme distincte sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 și a altor acte normative de reparație.
Fără a comenta lipsa de coerență pe plan legislativ cu privire la procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor pe care persoanele îndreptățite le pot primi, este de observat că nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici prin cele ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu s-au prevăzut norme prin care să se excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite, valoare până la concurența căreia să îi poată fi acordat titlul de despăgubire.
Dimpotrivă, dat fiind că în sfera de competență a instanței civile se regăsește obligația de a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin legea de reparație în scopul obținerii despăgubirii, printre altele identificarea bunului de care proprietarul a fost deposedat și verificarea existenței posibilității de retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la despăgubire, pe cale de interpretare logică, instanța civilă este abilitată, atunci când găsește întemeiată cererea persoanei pretins îndreptățite la despăgubire să stabilească la solicitarea acesteia întinderea prejudiciului suferit și cuantumul sumei de bani până la concurența căreia urmează să fie despăgubită de stat.
Așa fiind, în mod greșit instanțele de fond au apreciat că nu sunt competente să stabilească valoarea prejudiciului suferit prin deposedarea de imobilul în litigiu de către stat, în mod abuziv, a autorului lor și, pe cale de consecință, cuantumul sumei de bani până la concurența căreia reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii.
Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare în instanța de apel pentru a stabili în concret valoarea până la concurența căreia reclamanta urmează să fie despăgubită.
în acest context al analizei este de menționat și faptul că atâta timp cât dreptul subiectiv pe care recurenții își întemeiază cererea în despăgubire își are fundamentul direct și imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, adică într-un anume raport juridic trecut în legătură cu care însă legiuitorul a înțeles reglementeze, prin derogare de la normele dreptului comun, un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de către legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, respectiv, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.
Ca atare, în măsura în care bunul nu poate fi retrocedat în natură, recurenții au a urma, în scopul obținerii titlului de despăgubire și al plății efective, în formele prescrise de legiuitor, a despăgubirii la care sunt îndreptățiți, procedura prevăzută prin Titlul VII al legii mai sus arătate.
Cu alte cuvinte, această nouă lege este cea care determină imperativ regimul stabilirii și plății, în mod definitiv și în mod efectiv, a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință și, pe cale de consecință, nu poate fi primită critica recurenților în sensul ca pârâtul să fie obligat, în mod direct, la plata unor despăgubiri bănești în favoarea lor.
în acest context al analizei este de observat și faptul că prin art. 33 din Legea nr. 247/2005 au fost abrogate în mod expres dispozițiile capitolului V din Legea nr. 10/2001 prin care, redactarea inițială a legii, se reglementa categoria de "Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești".
Totodată, critica recurenților privind greșita respingere de către instanțele de fond a cererii de obligare a pârâtului la plata unor daune morale nu poate fi primită.
Referitor la această chestiune este de observat că nici prin cererea în despăgubire morală formulată și nici prin critica formulată prin recurs, recurenții nu invocă care sunt temeiurile de drept pe care aceștia își fundamentează o asemenea pretenție.
Din cuprinsul cererii rezultă că autorul recurenților a susținut că se impune angajarea răspunderii patrimoniale a statului în raport de apărările pe care Ie-a formulat prin reprezentanții săi în cursul acestui proces precum și pentru nelegalitatea soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești asupra cererii sale la judecata în fond, în primul ciclu procesual, reiterând parte din considerentele deciziei de casare.
Or, răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată numai în cazurile și în procedurile prevăzute anume prin diverse acte normative.
Susținerile recurenților în sensul că statul ar datora despăgubiri în raport de conținutul apărărilor pe care și le formulează în cadrul unui proces în care este chemat în judecată în calitate de parte pârâtă nu poate fi primită.
Aceasta întrucât, pe de o parte, prin lege nu se reglementează o atare răspundere pentru apărările formulate de părțile implicate într-o procedură civilă în cadrul căreia acestea se găsesc pe poziție de egalitate procesuală iar, pe de altă parte, apărările făcute de oricare dintre aceste părți, inclusiv de stat, într-un astfel de proces pot fi combătute de partea adversă prin mijloacele procesuale prevăzute de lege, temeinicia susținerilor formulate urmând a fi analizată de către instanța investită cu soluționarea litigiului.
Totodată, pentru controlul legalității soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești partea interesată are deschis exercițiul căilor de atac în fața instanțelor ierarhic superioare și nu calea unei acțiuni în despăgubire morală formulată prin intermediul căilor de atac, în cadrul aceluiași proces, cum greșit apreciază recurenții, cu mențiunea că, sub acest aspect, răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată numai în caz de eroare judiciară și în procedurile prevăzute de lege în acest scop.
în acest context al analizei, este de menționat că nu poate fi primit, ca fiind suficient prin el însuși pentru a obține o despăgubire morală, evenimentul invocat pentru prima oară prin recurs, anume decesul autorului lor, adică a titularului inițial al cererii în despăgubire morală, deces intervenit în cursul procedurii judiciare.
Pentru motivele de fapt și de drept arătate, care în parte le substituie, iar în parte le completează pe cele reținute de instanțele de fond, înalta Curte a menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor date în fond, efectele casării urmând a se produce numai referitor la omisiunea instanțelor de fond de a stabili valoarea până la concurența căreia recurenții urmează să primească măsuri reparatorii prin echivalent.
| ← ICCJ. Decizia nr. 100/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5294/2007. Civil → |
|---|
